Cornel Nistea
scriitorul


 

Alte texte din Memorii

• Craciunul - Primiti colindatori?

• Boboteaza - lectura unui vechi ritual

• Prima spovedanie - o noua initiere crestina

• Pastile copilariei - bucuria care cuprinde tot universul

Memorii

Rugăciunea bunicului

          M-am gândit mai târziu, poate chiar foarte târziu, dar nu prea târziu totuşi ce reprezintă pentru fiinţa umană prima receptare a sacrului şi măsura în care momentul acela îi poate influenţa omului parcursul vieţii, uneori în mod decisiv, deschizându-i un orizont spiritual cardinal, spre care se întoarce mereu şi mereu în momentele de cumpănă, regăsind de fiecare dată în el, ca şi cum ar fi o stea polară, lucrul de căpătâi de la început, la care să se raporteze, recăpătând astfel echilibrul vremelnic pierdut. Exista negreşit în existenţa noastră o succesiune de asemenea evenimente, nu multe, impregnate în subconştient şi care compun fondul afectiv din care se hrăneşte mai apoi raţiunea şi care converg în formarea unor convingeri şi, în cele din urmă, a personalităţii. Este întâlnirea cu Divinitatea, din momentul descoperirii ei până la constatarea că Dumnezeu ne iubeşte.
          Dacă, prin harul Duhului Sfânt, fiecărui creştin i se conferă prin botez această minunată capacitate de a-L descoperi pe Dumnezeu, creator al lumii şi al nostru, revelaţia iubirii Tatălui ne este dată în mod miraculos tot o singură dată, numai atunci când omul este vrednic a recepta şi preţui iubirea Lui mai presus de orice. Faptul acesta mi-l explica părintele Rafael Noica pe parcursul unui drum de trei ore între două mănăstiri într-o iarnă geroasă, între Crăciun şi Bobotează, călătorie la adăpostul unui autoturism bine încălzit. Discutasem atunci cu părintele Rafael de toate. Deşi ne cunoscuserăm abia atunci, între noi se instalase de la început o intimitate miraculoasă. De cum ne-am văzut, privirile ni s-au aprins de bucuria întâlnirii, ne-am îmbrăţişat afectuos, ca şi când ne-am fi cunoscut de-o veşnicie. Părintele era uşor nedumirit de unde ne cunoaştem. I-am văzut o clipă ochii albaştri, de cicoare, căutând în amintire. I-am uşurat căutarea: „Părinte, ne cunoaştem de când lumea, poate de la începuturile ei... Sunt tatăl părintelui Iulian de la mănăstirea Ioan Botezătorul de la Almaş”...
          La un moment dat, după ce am vorbit chestiuni bisericeşti, despre scăderea credinţei în contrast cu evlavia oamenilor vechi, părintele m-a avertizat că rugăciunea preotului nu are putere şi pentru că oamenii nu se roagă pentru el. I-am povestit atunci evlavia cu care bunicul citea Evanghelia. I-am vorbit părintelui de-o iluminare târzie, pe când făceam descoperirea că Dumnezeu mă iubeşte, aşa cum i-a iubit pe apostoli prin mărturisirea dinaintea înălţării la cer. Părintele m-a asigurat numaidecât: „Puteai să citeşti de sute de ori paragraful acela, că revelaţia ţi se dă o singură dată”.
          Povestesc în continuare un moment din copilărie, pe care nu mai ţin minte dacă l-am comentat cu părintele Rafael.
          Să fi avut cinci-şase ani sau poate şapte. Era într-o iarnă geroasă, totuşi spre sfârşitul ei, pentru că lumina zilei crescuse, iar din ţurţurii de gheaţă atârnaţi de streaşina casei bunicului se prelingeau stropi mari de apă, poteca altădată ascunsă în zăpada înaltă se bătătorise şi se lărgise. Mă trimisese mama cu o sarcină precisă la bunicul, cel mai probabil să-i aduc hainele la spălat. Îmi plăcea să mă duc la el, nu negreşit că ne da mere, nuci sau câte o coţcă de zahăr, ci pentru că ne trata şi pe noi, copiii, cu importanţă şi seriozitate, ca şi pe oamenii mari. Dragostea lui pentru nepoţi se găsea dincolo de gesturi şi cuvinte. Ne iubea desigur, dar n-o spunea niciodată, cum nici părinţii nu-şi manifestau iubirea pentru copii prin gesturi fizice, prin îmbrăţişări şi săruturi, decât prin acele emanaţii vibrante tulburătoare din vocea lor în timpul apelării ori din privirile calde ce ne învăluiau în mod miraculos şi profund, fără să putem astfel observa vreodată în mod material susurul sufletelor lor.
          Începeam atunci, fără să ştiu, marea călătorie iniţiatică prin lume. Trăiam bucuria unei sarcini, încă nu a unei responsabilităţi. Mă duceam de la casa noastră cea nouă spre casa veche a bunicului (nu atât de veche ca cea în care mă născusem şi tatăl meu o demolase, stârnindu-mi neliniştea, ca aceea a unei păsări căreia i se strică cuibul) cu sentimentul că merg spre un centru paternal originar al familiei, din care luaseră naştere toate. De acolo se desprinseseră, în aspiraţia lor spre împlinire şi fericire, celelalte familii, a noastră, a unchiului Vasile şi mătuşii Laurica, precum şi cea a unchiului Ilie. Aici, în acest teritoriu, trăia în singurătate bunicul, precum un ascet trecut peste veacuri, veghind la liniştea şi trăinicia noastră. Mi-l amintesc pe Ţuţu – aşa-i spuneam toţi, mici şi mari – urcând pe cărăruia şerpuitoare spre casa noastră, cu mâinile la spate, vorbind cu sine şi cu alţii cine putea şti ce, iar eu, nepotul său, refăceam drumul, nu vara cum o făcea el, ci iarna, când preajma era potopită de omăt... Treceam uneori în fugă pe lângă pârâul sălbatic, alteori mă opream să-i contemplu măreţia, mirându-mă că asemenea pom falnic face fructe atât de rele la gust, că lumea îl tolerează acolo de zeci, poate de sute de ani să facă umbră pământului. Era acolo şi şura dărăpănată a bătrânilor dispăruţi, din vecini, devenită un schelet de bârne menit să putrezească. Treceam drumul pe lângă bolovanul uriaş, înfipt în pământ, al cărui rost nu ştiam atunci că e să apere gardul şurii bunicului, apoi, la frasin, dam la o parte poarta de stinghii de brad, şi mă strecuram printre zidul ce împrejmuia cimitirul şi coteţele, pe lângă cireş, descoperind deodată vaterland-ul din care au generat toate. Văd şi acum cu ochii minţii casa mare de bârne de brad, acoperită cu şindrilă, pe care zăpada mai că se topise, nu atât din pricina căldurii solare, cât mai degrabă din pricina faptului că la noi în munte era practica de a se slobozi iarna fumul în podul casei, unde se puneau la afumat şi păstrare, după tăierea porcului, slănina, cârnaţii, caltaboşii şi toate celelalte, de unde se luau şi se puneau în cămara răcoroasă abia când da căldura. În dreapta, între casă şi cimitir, vedeam de fiecare dată tăietorul, un trunchi de fag pe care se curmau şi se despicau lemnele pentru foc, un fel de industrie stranie ce funcţiona cu intermitenţe după o anumită dinamică. Iau în vizor grădina înzăpezită, cărăruia ce duce spre vale. Acolo sunt copacii ştiuţi dintotdeauna... Deschid portiţa târnaţului şi păşesc apăsat pe podele, cu importanţă, doar mă aflu într-un teritoriu al eternităţii. Dau colţul târnaţului şi-n trecere mângâi stâlpii cu hexagoane, îmi trec palma peste ţolul de lână aruncat peste rudă la aerisit... Apăs clanţa uşii şi intru în camera în care vecuieşte bunicul. L-am găsit întins pe patul său înalt din lemn de brad, îmbrăcat cum stătuse peste ziuă în casă, cu cioareci de lână şi pieptarul de piele de oaie, cu bocancii în picioare, pentru care dase la o parte un colţ al velinţelor, să nu le murdărească. În sobă duduia focul. Desigur, înainte de a se aşeza în pat să se odihnească, bunicul umpluse soba cu lemne, iar acum ardeau cu flacără puternică. Dinspre acolo se răspândea o căldură plăcută de-mpreună cu miresmele de lemn de fag şi pocnetele scurte şi repetate din timpul arderii. Bunicul, fie nu mă auzise când intrasem, fie că, respectându-şi programul de somn, ignorându-mi prezenţa, dormea liniştit. M-am aşezat pe lădoiul de lângă fereastra ce da spre cimitir şi biserica veche. Somnul liniştit al bunicului şi duduitul focului măreau parcă tăcerea şi pacea camerei. Mi-am rotit privirile de jur împrejur. Toate erau la locul lor: blidarul cu vasele din el, doniţa din lemn de brad aproape nouă, pirogravată cu motive florale şi geometrice, în care apa se păstra multă vreme proaspătă, celelalte vase şi ustensile de bucătărie, iar deasupra tuturor nelipsita oală de lut cu lapte acru, aliment prezent în toate casele oamenilor de la munte, lapte mâncat sau băut în toate anotimpurile, leac de viaţă lungă atât de mult preţuit de bunicul. Acolo, la chiotoarea uşii, atârna într-un cui ştergarul de toate zilele, făcut din pânză de bumbac şi cânepă ţesută în casă. Dincoace, în partea dinspre răsărit, ce făcea colţ cu cea de miazăzi, atârnate pe pereţi, sub brâul de blide, icoanele. Farfurii viu colorate, cu linii şerpuite şi picăţele. Din unul dintre ele îşi striga peste lume un cocoş cântecul. Câteva căuce cu aceleaşi motive simbolice milenare, oglinda după care era pus pămătuful de busuioc cu care se stropea casa, şura, animalele şi holdele cu apă sfinţită, şi, între toate, crucea cu rolul ei magic. Pe masa din colţ, acoperită cu o măsăriţă albă din pânză groasă de in sau cânepă, sta ca un semn ceresc Cartea Sfântă, din care bunicul citea iarna zilnic după ce îşi orânduia vitele la şură. Nu se cuvenea să-l trezesc, aşa că m-am pus pe aşteptat, cum o făcusem şi altădată. Privirile mi-au zburat spre faţa Doştinii şi Miacul Bârstanului unde noi împreună cu bunicul aveam pământuri. Toate erau sub zăpadă, ca şi cimitirul, în care se vedeau, pe lângă biserică, cruci mai vechi sau mai noi deasupra mormintelor noastre şi ale altora. Pe acolo, prin cimitir, ne făceam drum noi, copiii; uneori ne căţăram la ferestrele cu grilaje din metal forjat să privim sfinţii din altar, din care răzbătea încă miros de lumânări arse şi tămâie, măcar că, de când se construise biserica cea nouă, nu se mai făceau slujbe religioase în biserica veche. Aceasta însă avea o aură miraculoasă, sfinţind preajma. Cândva, ridicându-mi privirile pe pereţii camerei, am descoperit portretul bunicului. Privea hotărât lumea dintr-un prag înalt al vieţii, acela al bărbatului de 40 de ani, cu fizionomia lui semeaţă, din timpul în care el câştiga la judecătorie un proces după altul de moştenire, dublându-şi sau poate înzecindu-şi averea. M-a urmărit toată viaţa siguranţa aceea a lui că va reuşi, expresivitatea chipului său care emana certitudine.
          N-a durat prea mult starea mea de contemplaţie până ce bunicul s-a trezit şi a coborât din pat. Părea să nu fi băgat de seamă că eram acolo. S-a dus la blidar, a luat cu ulcica apă din doniţă, a băut din ea, şi-a turnat în palmă şi şi-a spălat faţa. A luat ştergarul de la chiotoarea uşii, a zăbovit cu el în mâini, privind undeva departe. Şi-a acoperit cu el faţa, câteva clipe doar, să privească apoi din nou spre acel departe spre care a făcut câţiva paşi. Şi-a dus privirile în podea, murmurând ceva, tainic, şi le-a ridicat din nou într-o cuvioasă implorare. Bunicul se ruga. Înţelegeam asta pentru prima dată, nu doar că spunea o rugăciune, ci că acolo, în prezenţa mea, se întâmpla un act de o importanţă capitală pentru existenţa noastră. Mi se părea că, în timpul rugăciunii, bunicul devenise alt om decât cel din toate zilele. Avea, într-adevăr, înfăţişarea unui sfânt. Din momentul acela am ştiut, am avut convingerea că nimic rău nu mi se mai poate întâmpla, că toţi câţi eram desprinşi din trunchiul lui am intrat sub binecuvântarea şi puterea rugăciunii lui tainice, că aveam să trăim sub oblăduirea ei în vecii vecilor. Imaginea aceea de sfânt din timpul rugăciunii lui am purtat-o cu mine neîntrerupt toată viaţa, ea devenind un reper existenţial crucial. Cum a terminat rugăciunea şi m-a văzut, faţa i s-a luminat deodată. Părea mirat şi fericit că sunt acolo. Bănuia de ce mă trimisese la el mama. Trebuia să-i duc rufele la spălat. Mereu o atenţiona să-i spele cămăşile şi pantalonii albi să se poată duce primenit la biserică. Asta era una din grijile lui cele mai mari, să intre curat în biserică, unde era cântăreţ în strană. Era o mare onoare pe atunci să cânţi în strană. Aveau acces acolo doar oamenii înstăriţi care ştiau să citească şi dispuneau de bani să cumpere cărţile sfinte.
          Îmi plăcea să-l văd pe bunicul în strană, să-l ascult cum cântă. Măcar că nu înţelegeam ce zice, ştiam că-l roagă pe Dumnezeu să ne apere şi să ne fericească. Iar dacă se întâmpla să nu mergem vreodată la liturghie, bunicul venea de la biserică pe la noi să ne binecuvânteze şi să mănânce prânzul de duminică cu noi. Îl urmăream cu privirea cum coboară cu alţi oameni pe cărăruia şerpuitoare. Când ajungea la carpen, aveam emoţii să nu fie invitat la masă la unchiul Vasile. Se întâmpla asta rareori. Cel mai adesea venea la noi. Cum da cu ochii de noi, de cei mici şi de cei mari, ne spunea: „Să primească Dumnezeu sfintele rugăciuni”. Îi răspundea, de obicei, tata sau mama: „Să primească Dumnezeu”. Apoi lua prescura de sub braţ şi ne-o împărţea, iar noi mâncam cu luare-aminte, cu grija de a nu risipi firimiturile pâinii sfinte. Prânzul la care bunicul participa împreună cu noi căpăta dimensiunile unui ritual sacru. Bunicul spunea rugăciunea şi binecuvânta bucatele. La masă nu vorbeau decât tata şi bunicul. Toţi ne controlam cuvintele şi gesturile, respectând prânzul şi rugăciunea.
          Prea multe evenimente trecuseră peste el să nu se înţelepţească. Bântuiseră lumea două războaie mondiale, care-i ameninţaseră fiinţa şi familia, fuseseră molime ucigătoare, îi murise cel mai iubit copil într-un accident la vârsta de 12 ani, îl măcinaseră certurile pentru împărţirea averii, rămăsese văduv pe când nu împlinise 60 de ani. În cele din urmă dase peste noi toţi dictatura comunistă, care, sub pretextul despăgubirilor de război către Uniunea Sovietică şi refacerea economică a ţării, introdusese aberantul sistem de cote, celor cât de cât mai înstăriţi luându-li-se aproape toată recolta. „Ne iau comuniştii ăştia totul. Am trăit sub austrieci şi unguri, plăteam impozitul şi atâta. Acum, cu cotele şi obligaţiile astea, ne iau vita din ocol, ne iau lâna, laptele şi ouşorul”, se căina el uneori tatii. Dezamăgirea lui cea mai mare nu era că ne-au ocupat ruşii, ci că ne-au trădat anglo-americanii. Alinarea sufletului său nu mai prea putea veni de la oameni, ci numai de la Dumnezeu. Călăuză în viaţă îi erau citirea cărţilor sfinte şi rugăciunea prin care comunica cu Tatăl Ceresc. În ceasurile lui de taină citea cu luare-aminte evangheliile. După câte mi-am dat seama mai târziu, revenea mereu asupra Predicii de pe munte, dar şi a minunilor înfăptuite de către Mântuitor. În momentele de exaltare sufletească, urca la noi ca să ne povestească miracolul divin, de parcă ar fi aflat atunci pentru prima dată. Pe măsură ce îmbătrânea era tot mai preocupat de taina morţii. Descoperise el undeva în Biblie un cuvânt care îi era favorabil, că Dumnezeu nu înjumătăţeşte zilele omului credincios, declanşând cu pretenţia asta privirile ironice ale tatii.
          A fost generos cu nepoţii care îşi propuseseră să facă carieră prin studii universitare, neezitând să vândă o parte din avere pentru a-i ajuta să-şi termine studiile, şi-a fost dezolat când a fost nevoit să cedeze cea mai mare parte a averii ce i-a mai rămas unui nepot bicisnic, care a risipit mai tot ce primise sub privirile lui disperate.
          Măcar că avea doar câteva clase primare, bunicul citise mult. Avea pasiunea istoriei şi geografiei. Îl preocupau marile personalităţi ale lumii, despre care citea din manualele de gimnaziu şi liceu ale fiilor săi daţi la şcoală, redescoperindu-se în marii bărbaţi ai lumii, desigur la un alt nivel existenţial. Venind pe la vârsta de 80 de ani la fiica lui Laura la Cluj pentru un consult medical, în vreme ce eu eram student la facultate de filologie şi cunoscându-i pasiunea pentru istorie, i-am propus să vedem împreună filmul Austerlitz. A fost de acord. L-am privit pe tot parcursul filmului cu coada ochiului să-i văd reacţiile. Părea să nu aibă nici una. Mă întrebam neliniştit dacă nu făcusem o imprudenţă că-l dusesem într-o sală de cinema la vârsta lui. După film, ajunşi în stradă, l-am întrebat: „Ţi-a plăcut? Ce părere ţi-a făcut Napoleon?” „Aşa a fost. Poate chiar ceva mai altfel”. Nu descoperise nimic nou. În urma lecturilor sale, marii conducători şi marile evenimente ale lumii erau „ceva mai altfel” decât în filme, aşa cum şi-i crease în imaginaţia sa.
          Dincolo de anii dictaturii bestiilor, îmi apare adeseori în minte figura lui blândă şi luminoasă, niciodată învinsă de deznădejde. Îl văd acum sosit la noi vara întinzându-şi cojocelul la umbra unui pom de lângă casă, unde se întindea să se odihnească. Dormea acolo un timp, după care se scula, se uita pe cer să vadă ce vreme e. Se întâmpla, pe când se trezea el şi privea printre ramurile copacului soarele, să fie trecut bine de amiază. Soarele se pregătea să coboare spre apus şi curând începeau să mişte umbrele...
          A mai fost o vara spre care mă întorc ca spre o icoană sfântă. Eram student prin anul doi sau trei de facultate şi reveneam acasă în vacanţă cu un coleg. Bunicul se afla acolo. L-am găsit în camera de zi, sta în picioare la masă în dreptul ferestrei, cu faţa spre răsărit. Citea, spunea cuvintele fără ca noi să le auzim. L-am salutat, dar el nu ne-a răspuns, a continuat să citească. Înţelesesem. Citea psalmi, se ruga astfel refăcând destinul psalmistului. Totdeauna când citea Psaltirea, bunicul o făcea cu evlavie. Totdeauna sta în picioare. Nu s-a întors să ne răspundă la salut decât după ce şi-a terminat rugăciunea. Avea faţa iluminată de-o mare bucurie.
          Cred că aceasta era povestea pe care i-o spusesem părintelui Rafael în călătoria noastră în doi între cele două mănăstiri. Mi se părea un bun exemplu pentru a-l provoca la un comentariu asupra vieţii creştine în contemporaneitate, căderea uneori în derizoriu şi banalitate a rugăciunii chiar în biserică. Am comparat împreună lumile, eu dând vina degradării credinţei din ultima jumătate de veac pe dictatura comunistă, la care părintele m-a asigurat că mă aflu în eroare, deoarece în decursul timpului omenirea a trecut mereu prin momente dificile. Noi, oamenii, căutăm şi găsim mereu pretexte pentru a ne disculpa de puţina noastră credinţă. Dar preoţii? Îşi fac ei datoria în colectivitate, în biserică? Părintele avea răspunsuri la toate. Mi-a mărturisit că nu o dată a avut impulsul de a dezaproba public, chiar din faţa altarului, unele aspecte negative din biserică, dar n-a făcut-o. „Mi-am zis că aşa aş aduce mai multă tulburare”. „Şi atunci ce aţi făcut?” „Am hotărât că e de mai mare folos să mă rog pentru îndreptarea lucrurilor. Apoi mai e ceva. Nici credincioşii nu se roagă destul pentru preotul lor...”
          În minte mi-au apărut deodată, dincolo de rugăciunea bunicului, crâmpeie din momentele ritualurilor religioase la care am participat în copilărie. Dintre toate, unul îşi căuta locul la întâietate: imaginea unui maslu între holde la o cruce de hotar într-o şa de munte. Mulţimea de oameni, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, asculta cu luare-aminte rugăciunile preoţilor, căzând în genunchi de fiecare dată când se citea Evanghelia. Era acolo o firească şi viguroasă comuniune iluminată de rugăciune după care oamenii sperau să aibă mult folos. Am sărutat toţi sfânta cruce, am fost stropiţi cu apă sfinţită şi miruiţi, după care oamenii s-au aşezat pe iarbă şi au scos din traiste bucatele obişnuite pentru o asemenea împrejurare a mesei comune. Fiecare voia să dăruiască vecinului ceva din bunătăţile aduse de acasă. Deplinătatea îmbelşuga harul. Peste oameni, peste verdele ierbii şi auriul metalic al holdelor, mişcate de o firavă boare de vânt, se revărsa bogată lumina soarelui.

sus

Craciunul - Primiti colindatori?

          Odată cu terminarea muncilor agricole de bază, aducerea acasă din munte a animalelor şi intrarea în iarnă, în valea în care m-am născut şi am copilărit începeau pregătirile pentru întâmpinarea Crăciunului, a marii sărbători a Naşterii Mântuitorului. Mai întâi era postul, care se ţinea cu sfinţenie, primenire a trupului şi sufletului, stare de reflecţie şi sporire a rugăciunii. De acum momentele vesele din şezători se împuţinau, ba chiar dispăreau, lor luându-le locul discuţiile serioase despre muncă şi familie, dar şi colindatul. Căci în serile lungi de iarnă, o parte a obştii se adună într-o casă primitoare în şezătoare, de obicei în jurul unei vetre de foc, unde pe o plită se prăjesc sâmburi de bostan sau fierbe o oală cu boabe de porumb din care vor ciuguli mai apoi cei prezenţi. Aici, în şezătoare, după ce se povestesc întâmplări şi se discută diferite aspecte din viaţa obştii, cineva spune: „Acum hai să colindăm”.

Cititi textul intreg...

Boboteaza

          Mai mult chiar decât Crăciunul, Boboteaza era un eveniment însemnat datorită practicilor rituale cu semnificaţii profunde în întâmpinarea cărora se făceau pregătiri speciale. Era mai întâi Ajunul Bobotezei, zi de post şi de mare evlavie, în care aşteptam să vină crucioii să ne iordănească, să sărutăm crucea şi să fim botezaţi cu apă sfinţită. Mama mă pregătise anume pentru ziua asta, în care trebuia să ne păstrăm fără de păcat, să postim şi să ne rugăm. Ca să-mi uşureze situaţia, îmi spunea concesiv: „Măcar două zile pe an să postim, în Ajunul Bobotezei şi-n Vinerea Mare a patimilor lui Iisus”. Aşa mă îndemna, cu dragoste şi blândeţe, mama.

Cititi textul intreg...

Prima spovedanie

          Prima spovedanie, urmată de canon şi împărtăşanie, e un act iniţiatic de importanţă majoră în viaţa omului, măcar că el se petrece la vârsta crudă a inocenţei, pe când copilul abia a învăţat că există păcatul. Impactul copilului cu acest eveniment este foarte diferit şi el depinde de mulţi factori, între care de nivelul educaţiei lui religioase, de mediul familial, de starea de afectivitate şi dezvoltare psihică a copilului, de experienţele din colectivităţile cu care intră în contact, de pregătirea ce i se face pentru acest moment şi de cel care îl pregăteşte, la care pot fi adăugate încă alte multe elemente. Momentul e unul de referinţă, în timpul vieţii omul raportându-se nu de puţine ori la el.

Cititi textul intreg...

© 2005-2012 Cornel Nistea