Incisivitatea parabolei
Elisabeta Bagatan
Excelând prin capacitatea de sinteză şi prin incisivitate, Colonia de vulturi a lui Cornel Nistea , apărută la Editura Teognost din Cluj-Napoca în 2004 este o memorabilă parabolă a „lagărului comunist” şi a teoriei „modelării” „omului nou”.
Cuvântul înainte, un adevărat rechizitoriu al societăţii comuniste, prezintă avatarurile nuvelei Colonia de vulturi, scrisă într-o primă variantă în 1981 şi , rescrisă în câteva rânduri, inclusă apoi în volumul de proză scurtă ce avea să apară la Editura Cartea Românească în 1984. Datorită acestei nuvele, precum şi altor două, ( Excomunicarea reporterului şi Când înfloreşte oleandrul), cenzura comunistă a interzis publicarea cărţii, dar apoi, cum cartea era „în plan”, s-a ales o soluţie de compromis, publicarea fără prozele „duşmănoase”.
Simbolurile şi metaforele nuvelei au decodarea străvezie şi dureroasă pentru cei care au trăit experienţa comunismului, iar închegarea în parabolă oferă meditaţiei sinteza şi distanţarea logică optimă care pune în lumină esenţa şi conotaţiile realităţii decodate.
Limitarea libertăţii, anularea ei chiar, denaturarea existenţei, abolirea voinţei, falsificarea sensurilor, cinismul, demonstrate în perspectiva volierei unde vulturii captivi sunt forţaţi prin înfometare să vâneze muşte, reprezintă acuze transparente aduse societăţii comuniste : „În acest caz, nu mai e altceva de făcut decât să înfometezi păsările o perioadă suficientă de timp, după care acestea acceptă, fără să-şi dea seama, războiul altădată detestat cu bâzâitoarele” sau: „Mereu sunteţi nemulţumiţi şi vă plângeţi, ba că voliera e prea scundă şi puţin încăpătoare, ba că în ea nu intră suficientă lumină, că nu aveţi destul aer”.
Întreaga atmosferă de imagine falsă a stăpânului volierei este conturată cu tuşe sigure: „Demersul meu, ca toate celelalte acţiuni de ocrotire şi de salvare de la dispariţie a vulturilor, făcu de mai multe ori înconjurul lumii, fiind elogiat sau combătut cu vehemenţă, soartă a mai tuturor noutăţilor şi încercărilor omului de a evada din închisoarea întunecoasă a conservatorismului ostracizant.” sau : „acel faimos Congres Mondial al deţinătorilor de vulturi în captivitate, prilej cu care lucrarea mea întruni aprecierea unanimă, fapt ce confirma valabilitatea ideologiei de a hrăni vulturii cu muşte, iar această nesperată preţuire şi devoţiune îmi spori încrederea şi îmi întări hotărârea de a continua”. La fel lozincile, cu afirmaţiile lor distanţate cinic de realitate : „pe al cărei frontispiciu inscripţionasem cu litere mari aurite: Bine aţi venit, temerari ai văzduhului, în voliera salvării neamului vulturesc. Aici veţi găsi siguranţa deplină şi veţi cunoaşte adevărata libertate!”. Ideea de fals total este sugestiv subliniată şi prin eforturile de menţinere a condiţiei de zbor, căci ce fel de zbor poate fi acela din interiorul unei voliere?
Finalul nuvelei, uşor echivoc, este, din perspectiva anilor ’80 când a fost concepută , încărcat de o premoniţie şocantă .
Reducând recuzita imagistică la minim, mizând pe metafora amplă şi pe forţa intrinsecă a simbolului, Cornel Nistea dă în Colonia de vulturi nu numai o secvenţă necesară a memoriei colective, ci şi o proză perfect echilibrată artistic.
Elisabeta Bagatan
Cronică - manuscris, 2006