Parcurs existential
[elemente autobiografice :: auto-vorbire]
M-am născut în plină vară, pe 6 august 1939, de Schimbarea la Faţă, în satul Valea Largă din comuna Sălciua de pe Valea Arieşului. Comparativ cu celelalte sate din această zonă montană, aici relieful e ceva mai deschis, imaginea vizuală e mai „largă”, mai ales dacă urci pe dealurile din împrejurimi, de unde se văd privelişti ale unui spaţiu tulburător prin structura lui geologică. Aceste imagini le vor fi privit în contemplarea lor sute sau poate mii de ani înaintaşii mei, neam de agricultori şi păstori cu o cultură orală arhaică, care aveau ca principală bază de manifestare existenţială ritualul.
Tatăl meu, Gheorghe Nistea, un tânăr inteligent şi tenace, venise în sat ca să se căsătorească cu mama, de peste munte, din satul Cioara, motiv pentru care o vreme oamenii din sat îl identificau cu „Cioranul”, iar constatarea „Tu eşti de-a Cioranului?!” îmi provoca o adâncă suferinţă. Cu timpul, tata s-a impus ca lider al satului. Asta s-a petrecut odată cu instaurarea dictaturii comuniste când, pentru o vreme, a fost secretar de partid şi preşedinte al cooperativei de consum, iar familia noastră nu mai avea o poreclă. Noi, copiii, eram acum „de-a lui Nistea”, asta şi după ce tata a fost exclus din partidul unic. Mi se mai spunea uneori: „Nu eşti tu de-a Victoriei?”, pentru că aşa o chema pe mama, o femeie frumoasă, sensibilă şi tenace, în cele din urmă învinsă de problemele vieţii.
Economic eram o familie de oameni mijlocaşi. Părinţii primiseră de la bunicii dinspre mamă o avere de 22 de hectare de pământ în urma unor întâmplări belicoase, după ce tata o părăsise pe mama cu un copil şi-avea să revină în sat doar peste câţiva ani după negovieri şi înscrisuri notariale clare.
Ne-am pomenit deodată o familie de opt persoane: părinţii şi şase copii, dintre care eu eram al patrulea. Acum, când mă întorc cu gândul la casa părintească pe care o administrez singur, mă întreb cum am putut să vieţuim atâţia oameni în două camere şi o bucătărie.
Părinţii mei erau oameni harnici. Mai ales vara şi toamna în Vale era foarte mult de lucru. Era mult pământ care nu putea rămâne nelucrat.
Povestea ce cuprinde parcursul vieţii mele, cu unele aspecte desigur din existenţa copilului şi mai apoi a maturului, am înfăţişat-o în parte în Memorii.
Eram un copilaş firav, cu unele probleme de dezvoltare, cu un uşor rahitism, ceea ce probabil explică o parte din suferinţa mea după ce s-au născut fraţii mei Gheorghe şi Ovidiu şi părinţii nu m-au mai ţinut în braţe. Mi s-a spus mai târziu că eram rău, plângeam la nesfârşit şi refuzam să comunic cu cei din jur. Îl terorizam mai ales pe tata căruia îi pretindeam să mă ia cu el peste tot, până ce şi în locurile intime, într-atât mă simţeam de abandonat. Făcuseră greşeala, cred, să mă dea „la înţărcat” la rudele de peste munte. Acolo, locul meu preferat era sub masă, unde mă ascundeam de privirile indiscrete ale rudelor. Revenit în familie, am continuat să mă izolez de cei care mă abandonaseră te miri unde, în lanul de porumb sau în râpa în care, vara, săpam universuri ale unei posibile noi şi fantastice vieţuiri. Au fost desigur şi câteva fapte luminoase, când constatam că eram băgat în seamă: crescusem, încât ajungeam cu capul la tăblia mesei, dar încă nu vedeam pe ea decât dacă mă urcam pe un scaun sau pe lădoi. Apoi mama îmi încredinţă mici responsabilităţi pe care le îndeplineam fericit. Cred că aşa s-a întâmplat vindecarea mea de suferinţa provocată de lipsa de afecţiune de care-i acuzam pe părinţi.
Descopeream cu mare interes lumea. Mă întâlneam cu imagini ale unor lucruri şi chipuri de oameni, cu spaţii pe care le cercetam. Alteori îmi era suficientă o singură privire pentru a reţine o imagine nouă toată viaţa: mă ţin minte alergând desculţ printr-o ploaie caldă de vară să mă întâlnesc unda în valea până atunci secată. Un copac, la rădăcina lui o fântână cu apă limpede şi rece... Într-o primăvară, moara lui Banda, un angrenaj de neimaginat, ca şi ceasul care mergea singur şi pe care l-am demontat să-i văd mecanismele ce-l făceam să măsoare timpul. O încuietoare complicată de lemn la o colibă, o roată de car, războiul de ţesut din casă, hurdoiul cu care alegeam untul, meliţa, coşerul, poiata, hurduzăul... Imaşul cu colibă, cu păstorii şi vitele, dar şi ţarina cu auriul holdelor şi pădurile de fag în care cutreierau animalale şi cânta huhurezul.
Spaima că tata va putea fi victima războiului. Ne ascundeam de raidurile avioanelor sub sălciile de la Fântâna Popii. Un soldat rus vine în sat să caute mâncare... Groaza că jandarmii vor descoperi în podul casei baioneta ascunsă acolo de tata şi bidonul militar...
Biserica nouă cu cerul ei albastru plin de stele... Rugăciunea bunicului, Crăciunul, Boboteaza, Paştele... O clacă a secerişului – fabuloasă, şi una a torsului. Ţiganii, Floare, hoţul, jândarii, Internaţionala. Un măr toamna târziu, în grădina de dincolo de vale, în care sunt cu vacile la păscut, în trăuaşul otăvit, are gustul Raiului. Dinspre Corn, nori negri cumpliţi. O aud pe mama, apoi pe tata strigându-mă: Măi Cornele, hai cu vacile acasă că se strică vremea”...
La cooperativă în ziua de târg: abecedar, tăbliţă şi stil. Venise vremea să merg la şcoală. Şcoala peste vale, trecând cu groază prin întunecimea Pârâului Borăştilor. O vreme, după ce s-a îmbolnăvit Valerica, verişoara mea din clasa a II-a, mă însoţea până dincolo de infern mama. Noroi în curtea şcolii. Învăţătorul ne duce în Valea Luceştilor să aducem de acolo pietriş cu trăistele. Imprudenţă, harnic, umplu traista cu pietre şi n-o pot ridica. Mă va certa învăţătorul dacă golesc din ele. Salvarea mea e Linuţa, care îmi va duce traista. Câteva zile mai târziu, în Postul Crăciunului, învăţătorul descoperă că în pacheţelul cu mâncare părinţii mi-au pus un cârnăcior. Dezastrul e total. O colecţie de jape pârjolite în faţa mea în focul din soba-turn. Pregătirea asta metodică pentru supliciu a copilului de 7 ani n-am înţeles-o niciodată. Bătaia ce mi-a aplicat-o învăţătorul, dar poate şi dezvoltarea fizică precară au determinat părinţii să mă retragă de la şcoală. Detest şcoala şi învăţătorul, ele sunt surse ale suferinţei.
Un an mai târziu. Prima spovedanie, fără mai nici o pregătire prealabilă. „De acum veţi da seamă în faţa lui Dumnezeu. Vă veţi mărturisi păcatele sub patrafirul preotului.” Sub patrafir, întuneric. Se deschidea sub mine iadul... Apoi, vocea preotului... Dumnezeu nu era unul chiar atât de devastator.
Seceta!...
Certuri pentru pământ, gelozie, alte pasiuni. Mor pe rând Valerica şi mătuşa Todica...
Cotele...
Întovărăşirea...
La şedinţa organizată pentru excluderea sa din partid, tata le aruncase activiştilor de la raion carnetul roşu pe masă mai înainte ca ei să apuce să-l excludă.
Cei trei fraţi mai mici suntem scoşi în careu de directorul şcolii şi supuşi unui cumplit rechizitoriu legat de comportamentul nedemn al tatii. Daţi afară din internat...
O iarnă geroasă.
Geometria! Câtă exactitate!...
Caii unchiului Teodor. Sunetul Văii noaptea.
Exmatriculat din liceu, înainte de Crăciun.
Prima zăpadă. Trec muntele singur printre urmele haitelor de lupi.
În iarna aceea: Stăpân şi Slugă, Pădurea spânzuraţilor, Infernul, dar şi Tânăra Gardă...
Şcoala silvică din Câmpeni, universuri miraculoase: festuca silvatica şi germinaţia seminţelor. Campion pe şcoală la cros. Vicecampion naţional la lupte.
Rugăciunea lui Valer.
Mămăligă din făină stricată. Mă aflu în fruntea elevilor revoltaţi. Anchetat de procuratură.
Angajat la Ocolul Silvic din Aiud, unde fac studii liceale la seral. Eminescu, Caragiale, Blaga, Arghezi, Cehov, Esenin, Rilke, Faulkner, în serial, în Secolul XX. Baudelaire, Flaubert.
Citesc Dicţionarul limbii române moderne.
Activităţi de cenaclu.
Puşcăria din Aiud, valurile de deţinuţi politici, cimitirul fără cruci...
Învăţ sistematic şi intru pe un loc bun la facultatea de filologie din Cluj Napoca. Coleg de an cu Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Ion Vartic, Mircea Muthu, Gheorghe Pituţ, Ion Papuc, Mariana Lungu, Ion Cuceu, Ion Popescu, Octavian Cadia...
Câţiva universitari pe care-i privesc şi-i ascult cu interes şi admiraţie: Ion Vlad, Mircea Zaciu, Iosif Pervaine, Ion Pulbere, Liviu Petrescu, Dumitru Pop, Romulus Todoran, Mircea Zdrenghea...
Concertele filarmonicii. Spre marea mea ruşine nu recunosc Simfonia a IX-a.
Îmi petrec timpul între facultate, cămin şi biblioteca universităţii, apoi locul meu preferat devine Cofetăria Verde, unde citesc şi scriu până la epuizare.
Scutire de prezenţă 40 la sută de la cursuri.
1964 – Anul Shakespeare, căruia i se dedică un seminar special.
Scriitori preferaţi: Dostoievski, Kafka, Hemingway, Steinbeck, Camus, Malraux, Remarque. Mai apoi Dürrenmatt, Eugen Ionescu, Samuel Beckett. Ţăranii lui Reymont. Ivan Bunin, Thomas Mann, Heinrich Böll...
O jumătate de an profesor la ţară, unde cunosc satul colectivizat.
Cumpăr Biblia.
Inspector în cultura de masă.
1969: Mă căsătoresc. Am cu Maria doi copii, Andrada şi Iulian pe care îi vreau premianţi şi, dacă se poate, campioni.
Conflict cu autorităţile, care refuză să-mi repartizeze o locuinţă. Înaintea intelectualului au prioritate la confort şoferul şi femeia de serviciu.
Citesc şi scriu noaptea în bucătărie. În anii ’80 primele nuvele şi povestiri în revistele literare.
În 1972-1973 conduc o cercetare sociologică în comuna Galda de Jos cu tema „Cultura în mediul rural”. În urma prezentării rezultatelor, între care la popularitate primarul avea 4 la sută, preotul tot cam atâta, sunt dat afară din serviciu şi redevin profesor de ţară.
Din preferinţele literare de acum: Miguel Angel Asturias, G.G. Marquez, Julio Cortazar şi încă câţiva sud-americani. Au fost mai apoi Samuel Bellow şi Patrick White, dar şi Valentin Rasputin şi Valentin Zemleak... Citesc sporadic filozofie şi poezie, uneori texte biblice.
În 1984 Editura Cartea Românească îmi tipăreşte volumul Focuri în septembrie, intitulat iniţial Când înfloreşte oleandrul, drastic subţiat de cenzură, care mă acuză că scriu o proză „duşmănoasă”.
După avertismentul dat de cenzură şi de alţi „oameni de bine”, încep să mă tem că sunt urmărit de securitate. Rup legăturile cu unii prieteni pe care-i bănuiesc de colaborare cu securitatea. Cu toate acestea ţin cu intermitenţe un jurnal.
Privaţiuni materiale. Înghesuieli cumplite la o coadă de zeci de persoane pentru un kilogram de carne.
Constat că nu pot depăşi un anumit nivel al calităţii scrisului şi încep să mă inhib. Apoi sunt efectele stresului zilnic în contactul cu realitatea. O navetă grea care îmi afectează sănătatea.
Evenimentele din 1989 mă găsesc acasă, operat de colecist. Caut o modalitate de a fi activ. Particip la reorganizarea PNŢCD în judeţul Alba, fac parte din comitetul de iniţiativă şi conduc săptămânalul Alba Iulia. Certurile pentru supremaţie între tineri şi vârstnici, dar şi faptul că au promovat oameni incapabili şi nu totdeauna morali mă îndepărtează de această formaţiune politică.
După căderea dictaturii comuniste public în cotidianul Unirea Tableta de joi, devenită mai apoi Caseta cu paradoxuri, un exerciţiu de defulare şi al libertăţii.
Profesor de literatură la un liceu industrial, apoi la Seminarul Teologic Ortodox din Alba Iulia.
Redactor la revista de cultură Discobolul, în care public constant.
Între 1992-2000, consilier local, şeful comisiei de învăţământ şi cultură, poziţie din care am mai multe iniţiative între care valorificarea potenţialului cultural şi turistic al cetăţii din Alba Iulia, înfiinţarea unei bibloteci la Chişinău, finanţarea revistei Discobolul, expoziţii de artă plastică, tipărirea unor cărţi.
Vizite în Israel, Austria, Ungaria, Germania, Franţa, dar şi în Moldova de peste Prut.
Abia în anul 2000: Inocenţa Şarpelui; în 2004 Colonia de vulturi şi Papagalii mei adoraţi.
2005: În urma includerii unora dintre cărţile mele într-un program Socrates/Comenius „Prix européen des jeunes lecteurs” cu centrul la Strasbourg, roman meu Inocenţa şarpelui a fost tradus în limba franceză.
Scriu cu mare greutate, cu lungi întreruperi, la romanul Amintiri din şezlongul albastru.
Însemnări, reportaje, interviuri, scrisori, jurnale, memorii...
28 noiembrie 2005: Se naşte Sara.
Alba Iulia, decembrie 2005