Cornel Nistea
scriitorul


 

Caseta cu paradoxuri

Publicistica literara
Articole de presa

Datoria de a fi fericiţi

            Fiecare om are această aspiraţie, spre a fi fericit, nu negreşit în viziunea lui Aristotel, care pretinde omului să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a se imortaliza. Desigur e prea mult ceea ce pretinde marele filosof grec omului, a deveni nemuritor cultivându-şi neîncetat caracterul şi spiritul, desăvârşindu-se moral printr-un efort continuu, printr-o activitate ce vizează sublimul. Poate, ca fiinţe inteligente, avem obligaţia de a ne hrăni cu iluzii, de a ne amăgi cu himere, dobândind vremelnic impresia că am câştigat de partea noastră veşnicia.

            Citasem din nou din Horaţiu, iar amicul meu m-a avertizat că ar fi cazul să evoluez de la antichitate în prezent, urmând să descopăr că „plăcerea şi fericirea sunt idealuri ale turmei de porci”. Amicul meu a precizat şi care sunt porcii cei mai mari, în opinia lui.

            Am comandat câte o plăcintă cu brânză şi un suc şi ne-am continuat discuţia filosofică pe teme diverse, nebăgând de seamă că în locul plăcintei ni se adusese macaroane, iar în locul sucului, bere cu guler. Am protestat energic şi, în curând, a sosit acolo şefa localului, care s-a interesat de motivul nemulţumirii noastre, pentru că toţi cei care-i calcă pragul trebuie să plece de aici satisfăcuţi. Era frumoasă, chiar seducătoare, şi, cum nu mai avusesem demult vreo satisfacţie, am fost bucuroşi să servim câte o pizza, dacă pensiunea tot nu avea ciorbă de burtă. În cele din urmă ne-am lăsat convinşi de tânăra patroană că omul nu trebuie să fie tratat ca o unealtă fără viaţă şi-am acceptat cârnăciorii cu varză. Era citită, chiar emancipată, de vreme ce îl citase pe Albert Einstein şi plasa muşteriilor, odată cu meniul, acele de nepreţuit reţete de conduită socială, cu care ne cucerise. Şi, în vreme ce a aşezat pe masă farfuriile, am avut suficient timp să-i admirăm, printre cârnăciori, degetele-i dolofane pline de inele, asemenea unor vreji strălucitori, şi lănţişorul de aur pe care şi-l potrivea la nesfârşit, enigmatică şi zâmbitoare. Şi, privind-o în clarobscurul încăperii, încercam să mă conving dacă e drept ca o femeie emancipată şi firavă să-şi trăiască viaţa printre cratiţe şi sosuri, într-o tavernă, stafidind-o cu vremea fumul ca pe o scrumbie. Îmi părea uimitor să constat cum o învăluiau razele de lumină filtrată prin vitraliile ce abia acum le observam şi probabil că ea îşi dădea seama că e frumoasă, enigmatică şi seducătoare.

            Apoi, deodată, în vreme ce înfigea furculiţa într-un cârnăcior, amicul meu a întrebat-o dacă crede în datoria omului de a fi fericit. Ne zâmbea misterioasă, privindu-ne tainic, potrivindu-şi îndelung lănţişorul de aur. Ne-a servit chiar ea vin roşu şi cafeluţe, iar la plecare ne-a poftit să revenim după ce renovează Mrejele Nirvanei.

            Ne-am reîntors după trei săptămâni. În holul de la intrare înflorise un oleandru, încăperea era recent zugrăvită şi se schimbase mobilierul. În local pătrundea lumină mai multă şi parcă din eter se auzea muzică. Epifania (între timp îi aflasem numele) ne rămăsese datoare cu un răspuns privitor la fericire. Ne-am aşezat în acelaşi loc şi-am cerut delicioşii cârnăciori cu varză. Ni s-au adus sarmale şi-am solicitat să stăm de vorbă cu patroana. A apărut, vaporoasă, dintre perdelele roz sau albastre şi ne-a sfătuit să servim friptura de berbec şi vin roşu de Cipru. Ne-a servit chiar ea şi acum sta acolo potrivindu-şi fără încetare şiragul de mărgele, meditând probabil, privindu-ne, la fericire. Prospera, şi ea, şi cârciuma, iar între timp îşi îmbrăcase un dinte în aur. Şi, probabil, era fericită…

23 februarie 1995

sus

© 2005-2021 Cornel Nistea