Cornel Nistea
scriitorul

Recucerirea demnităţii

Moto: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.”
Mihai Eminescu – Odă (în metru antic)

            Toată viaţa omul învaţă să trăiască, asemeni unui şcolar mai mult sau mai puţin silitor, ca la urmă să constate că i-ar mai trebui nişte vieţi pentru a ajunge la destulă învăţătură şi înţelepciune. Mereu preocupat de a trăi, cu toate că în jurul omului mişună Moartea, el constată prea târziu cât de puţin e pregătit pentru ceea ce e învăluit într-o adâncă taină. Rar Viaţa îl învaţă pe om câte ceva despre Moarte, cu atât mai puţin despre propria-i Moarte, hrănindu-se necontenit cu iluzia că în realitate el doar vegetează. Adeseori e nevoie de un şoc puternic pentru ca omul să-şi poată evalua superficialitatea sinucigaşă, favorizată de-o dulce şi amăgitoare conjunctură.

            Un fapt în aparenţă minor m-a făcut să-mi pun foarte serios zilele acestea întrebarea la care să găsesc şi un răspuns acestei dileme a existenţei. O mai veche cunoştinţă m-a întrebat cu o maliţioasă plăcere dacă nu mă tem că se schimbă regimul şi voi fi tras la răspundere pentru articolele mele. „Amicul” meu mă privea cu un singur ochi, ca şi când m-ar fi luat la ţintă cu o puşcă. Amintiri neplăcute de Viaţă şi Moarte mi-au tulburat toată fiinţa şi i-am răspuns, instinctiv, Chestorului, pe un ton nu prea liniştit, dar hotărât: Prefer să mă împuşte!

            Îmi era limpede că „bravul român” din plutonul de execuţie are nostalgia şi poate convingerea acelei sugerate reinstaurari a dictaturii comuniste care a ucis în noi Onoarea şi Demnitatea, sau le-a rănit de moarte, că e mesagerul unor manifestări maligne în faţa cărora naţiunea română a cedat cu prea multă uşurinţă, fără luptă, şi-acum îmi manigestam sentimentul de vinovăţie şi ruşine în locul celor care au depus armele lăsându-se ucişi, nebănuind probabil că vor fi sacrificaţi fără nici o vină, decât aceea de a apăra fiinţa naţională. M-am pomenit vorbind fără modestie, ca într-un gest ultim de apărare a Vieţii cu preţul Morţii, pentru a ne recâştiga Demnitatea pierdută ori ameninţată din nou de urgia demenţială care ne-a torturat decenii în şir. Mi-am reproşat că am învăţat atât de târziu un lucru pe care laşii nu-l vor înţelege niciodată: acela că Morţii trebuie să i se opună, în atari împrejurări, Lupta conştientă, dârză.

            Întâmplarea amintită mă urmăreşte asemenea unui coşmar, ca un adevăr pe care, iată, îl transformasem într-un vis urât, când în realitate un trecut dramatic nu prea îndepărtat ne ameninţă vieţile şi am uitat prea uşor că hienelor roşii le-au căzut victime mai întâi minţile luminate ale neamului românesc, pentru că numai aşa puteau să ne domine, ucigându-ne mai întâi spiritul. Iar cât n-au ucis, au mutilat, i-au transformat pe români în nişte bieţi infirmi, falsificându-le identitatea. Numai aşa se explică entuziasmul cu care „revoluţionarii” români au ridicat monumente cuceritorilor, hulindu-şi proprii eroi pentru a-i putea uita, trecându-i în categoria trădătorilor de Patrie şi a criminalilor odioşi. Ei bine, „românii” ăştia vin acum alături de noi sau ne-o iau înainte să pună flori şi să lăcrimeze pe mormintele celor pe care i-au ucis. Şi tot ei ne vor strecura în ureche, ca într-o doară, o vorbă de şugubăţ: „dacă nu ne este teamă, dacă nu ne este frică”. Ciudat e că aceşti „emanaţi” sunt tot vechii, şi noi ştim. Ştim ceea ce nu pot înţelege cei care au cărat cu sacul la loc sigur „Munca de partid” şi „Era socialistă”: că mulţi români, poate foarte mulţi, au ajuns să înţeleagă că trăind au învăţat să şi moară, însă luptând.

10 iunie 1993

sus