Cornel Nistea
scriitorul


 

In Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Exuberanti pe soselele din Germania - cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

Romane

Partea I : Evadarea din labirint

          Nu mai am nici o incertitudine, au fost prea multe până acum. Iată cum s-a întâmplat totul.
          Prin anul doi sau trei de facultate, după o vacanţă de iarnă ratată, am stat în bancă pentru prima dată la o oră de seminar cu o colegă de grupă cu care dacă schimbasem până în momentul acela câteva cuvinte. Nu ştiu ce mă făcuse să o remarc între celelalte colege în sala aproape plină. Era ceva nou la ea ce mă determinase să mă duc acolo şi să-i cer voie să stau în bancă cu ea, poate coafura ei hazlie în formă de palmier cu şuviţa lungă de păr atârnând în partea stângă peste obraz, dacă nu mai era şi altceva, un sentiment nelămurit pentru ea, poate strania dorinţă de-a o seduce, mai ales că o văzusem mereu singură, n-o aştepta niciodată cineva la ieşirea de la cursuri şi-mi voi fi zis că-i numai bună pentru o pasăre de pradă ce mă socoteam pe atunci. Fapt e că parcursesem o mai lungă perioadă de blazare şi simţeam nevoia unei schimbări, iar prilejul tocmai sosise. Mai târziu faptul acela mi-a părut neverosimil şi m-am întrebat dacă nu cumva totul s-a petrecut doar în mintea mea, când mă hotărâsem să scriu un roman având ca punct de plecare un asemenea moment, acum însă îmi e foarte clar totul şi nu-mi rămâne altceva de făcut decât să relatez faptele. Întâi mi s-a părut nefiresc să constat că propunerea mea n-a provocat colegei mele vreo impresie deosebită, nu i-a stârnit în vreun fel mirarea, ba dacă mă gândesc bine a rămas chiar indiferentă, într-o stare de inocenţă ce mă contraria. Am cercetat-o cu privirea, nu pentru prea mult timp pentru că în curând a intrat în sală conducătorul seminarului. Se discuta, cred, un subiect de dialectologie, disciplină pe care o dezavuam, şi nu aveam chef să-mi bat capul cu probleme perimate şi fără nici un viitor de istoria limbii, să dezbatem tot felul de teorii despre dialecte, dacă ele se varsă sau nu se varsă într-o limbă cu origine comună, dacă dialectele pot sau nu forma o limbă nouă. Fierbeam de necaz că făcusem imprudenţa să merg în ziua aceea la cursuri şi nu ştiam ce să fac să diminuez dezastrul. Am privit spre colega mea, i-am analizat mai atent fizionomia şi n-am mai ezitat nici o clipă. I-am scris pe un bileţel provocarea de a intra cu mine într-un joc al imaginaţiei a cărui finalitate să fie o proză scurtă scrisă în doi, imaginându-ne că ne aflăm împreună la o cabană în munţi, unde suntem surprinşi de o furtună de zăpadă, aşteptând acolo nerăbdători să se facă vreme bună şi să schiem. Colega mea a citit cu destul calm bileţelul, mi-a zâmbit îngăduitoare şi mi l-a înapoiat fără vreun răspuns, fiind atentă în continuare la problemele ce se discutau la seminar. Atitudinea ei mă intriga, părându-mi în totală contradicţie cu ţinuta ei extravagantă. Nu concepeam pe atunci să intre cineva la facultatea de filologie fără să aibă ambiţia să devină scriitor. Mi-am propus imediat s-o detest pentru această importantă lipsă a ei.
          Câteva zile mai târziu constatam că provocarea mea n-a rămas cu desăvârşire fără ecou. De fiecare dată când ne vedeam pe coridoarele facultăţii, în sălile de curs sau seminarii, colega mea îmi zâmbea misterioasă, dacă nu chiar complice. Probabil avea deja în minte o versiune a ei a unui scenariu pentru o escapadă împreună în munţi chiar în iarna aceea, iar când mă vedea se amuza de numai ea ştia ce minune a noastră, sau se distra că mie îmi lipsea curajul de a transforma povestea imaginată în realitate.
          Cuvintele mele spuse în joacă îşi făceau probabil efectul fără să le mai putem opri. Mi le-am imaginat mai târziu ca pe nişte şerpi, mai mult sau mai puţin veninoşi, stând la pândă între pietrele însorite din munţi chiar lângă poteca pe care mergeam noi, de data asta într-o vară. Acum era iarnă, iar zâmbetul enigmatic al colegei mele mă scotea din minţi. Mă ispitea gândul să intru din nou în dialog cu ea, să punem la punct scenariul, ba chiar să desăvârşim opera, dar ceva mă reţinea, poate feminitatea ei de-o excesivă şi ascunsă intimitate sau altceva, nu mi-am putut da seama de asta niciodată.
          Fusese desigur impresia puternică a iernii. Sosisem acasă în vacanţa de Crăciun pe-o ninsoare fabuloasă cu fulgi mari, iar când am trecut podul de peste râul legendar, potopit şi el de zăpadă, mi s-a părut că intru într-un spaţiu rezervat fericirii, unde mă aştepta femeia iubită. Revenisem la facultate în marele oraş cu impresia asta, bolnav de-o dorinţă neclară.
          Pe vremea aceea mă aflam în perioada verde, pe care mai târziu am numit-o aşa pentru că îmi petreceam o mare parte din timp La verde, o cafenea elegantă şi liniştită în care nu se bea alcool şi nu se fuma. Profitam din plin de scutirea medicală de patruzeci la sută de la cursuri şi seminarii, ce tocmai o obţinusem. Mă duceam de dimineaţă acolo, mă instalam comod la o masă pe una din canapelele tapiţate în pluş verde, lângă fereastră, unde mi se aducea micul dejun de către o doamnă încă tânără şi frumoasă. Pe o tavă ovală de argint erau puse ceşcuţa cu cafea sau cu ceai, zaharniţa, cheseaua cu dulceaţă şi biscuiţii ori cornul crocant, totdeauna proaspăt, aşezate într-o simetrie fascinantă, evocându-mi o pictură impresionistă. Era suficient să-mi apropii faţa deasupra ceştii de cafea sau de ceai că mi se înfiora tot corpul de efectul euforizant al aromelor de plante exotice, ca de al unei băuturi miraculoase care negreşit conţinea opiu. În acele momente uitam deodată de marasmul cotidian, de monotonia de la cursuri şi seminarii, de blazarea unor profesori, dar şi de gândirea limitată a unor colegi din cămin cu o atitudine conformistă. Acolo, La verde, timp de câteva ore, în vreme ce la facultate vreun conferenţiar fidel programei elogia pe Bolliac, mă cufundam în lectura unor cărţi de literatură de mare valoare, făceam note, alteori scriam sau imaginam scenarii de nuvele sau romane nederanjat de cineva. Era un exerciţiu nou şi profund, pe care, dacă cineva mi-ar fi cerut, mi-ar fi fost cu neputinţă să-l definesc, descoperisem însă fără să ştiu o modalitate de a trăi câteva ore fericit. Nu o dată mi se întâmpla să scriu câte zece-cincisprezece pagini, de cele mai multe ori cu poticneli dureroase, plăcându-mi s-o iau de fiecare dată de la capăt şi nu conteneam până ce emoţia şi oboseala făceau să fiu plin de transpiraţie.
          Au trecut mai multe zile fără să fi dat pe la facultate. Când în sfârşit am trecut pe acolo, i-am dat colegei mele să citească o povestire de numai câteva pagini intitulată chiar Furtuna de zăpadă. Eram, cred, din nou într-o oră de seminar, nu mai ştiu dacă la unul de dialectologie sau de istoria literaturii, când i-am cerut voie din nou colegei mele să stau cu ea în bancă. A citit povestirea uşor mirată, zâmbitoare totuşi, nu însă foarte încrezătoare. Spre finalul lecturii am observat cum pe faţa ei s-a lăsat o umbră de nelinişte şi tristeţe. Finalul povestirii mele o dezamăgise. Probabil că ea îşi imaginase cu totul altfel vieţuirea noastră timp de două săptămâni la o cabană din munţi, zgâlţâită de o cumplită furtună de zăpadă. Văzând-o atât de abătută, i-am promis să rescriu povestirea, dar mai ales să refac finalul, să-l transform în unul fericit. Mă simţeam vinovat şi nu puteam să-i explic ce se întâmplase. Acum nu mai era nimic de făcut, căci ea interpreta probabil totul ca pe o premisă a nefericirii. O vedeam uneori în mulţimea de studenţi – în an eram peste două sute de băieţi şi fete – mai degrabă abătută decât gânditoare şi mă temeam ca povestirea mea să nu fi fost cea care îi provocase starea ei de adâncă tristeţe. O vreme n-am mai trecut pe la facultate pentru a nu-i agrava tristeţea; mă duceam acum din nou La verde cu gândul să rescriu povestirea. Am recitit-o de mai multe ori cu atenţie. N-aveam ce-mi reproşa. În povestire eram bărbatul tânăr, ocrotitor şi tandru, iar ea venea seara, după ce zăboveam în fotolii citind, de fiecare dată şi se aşeza la picioarele mele, ca o pisicuţă şi-şi rezema capul fericită de genunchii mei. Nu-mi puteam da seama ce-o putuse supăra. Despărţirea noastră grăbită sau apropiata mea plecare din ţară?...
          Am încercat de mai multe ori să rescriu povestirea, dar am eşuat de fiecare dată. Am găsit acum şi o explicaţie. Vinovaţi pentru nereuşita mea erau Dostoievski, Kafka, Camus, dar mai ales Hemingway, care mă învăţaseră să creez pentru eroii mei situaţii-limită cu confruntări dramatice şi un sfârşit tragic. N-am dat în vremea aceea o importanţă prea mare provocării sentimentelor prin simplul enunţ difuzat prin cuvinte.
          Nereuşita de a recrea povestirea La verde m-a determinat să urăsc locul acela şi să-mi mut cartierul general în altă parte. Tocmai se deschisese, nu departe de Conservator, un caffe-bar cu mobilier nou şi chelneriţe simpatice. Aici se bea şi se fuma, astfel că m-am conformat obiceiului casei. Atmosfera a devenit în curând dezolantă, datorită amatorilor de băuturi spirtoase şi altor senzaţii tari pe care le încercau mai ales tinerii. Nici vorbă nu era să pot aici citi sau scrie, şi-atunci mi-am făcut obiceiul să fac tot felul de note, pe care îmi imaginam că le voi folosi mai târziu în povestiri sau romane. M-am dus tot mai rar pe la facultate, pentru că îmi făcusem obiceiul să vin aici, unde îmi cheltuiam puţinii bani de buzunar primiţi de acasă pe băutură şi ţigări. Inevitabilul s-a produs câteva săptămâni mai târziu, în presesiune, când fie am luat note mici, fie am ratat unele examene şi mi-am pierdut bursa. Ce puteam să fac, să spun alor mei că le-am înşelat încrederea din pricina unui scenariu erotic eşuat? N-o puteam face şi-am trăit o vreme din suma suplimentară ce mi-o trimitea mama clandestin, care ar fi devenit negreşit mai substanţială dacă i-aş fi mărturisit isprava preaiubitului ei fiu.
          S-a întâmplat atunci şi un alt fapt care m-a descumpănit: colega mea şi-a schimbat coafura ei palmier, moment din care am înţeles că relaţia noastră devenea imposibilă. Dacă ne întâlneam pe coridoarele facultăţii ori în vreo oră de curs sau seminar, ne salutam de acum neutru. Era cazul să uit de B. şi de tot ce se întâmplase şi să mă pun serios pe învăţătură pentru a lua note mari şi a-mi recupera bursa, şi m-am decis să frecventez mai des Biblioteca Universităţii, unde erau condiţii excelente de studiu, dar şi de citit şi de scris. Aşa că sfârşitul anului universitar mă găsise obosit şi stresat. Luasem cu note bune unele examene, pe altele le amânasem pentru toamnă pentru a îndeplini baremul mediei de bursă, dar asta însemna un nou efort şi consum nervos că mă voi afla la discreţia profesorilor examinatori. Aveam negreşit nevoie de un remediu şi el n-a întârziat să apară. Am obţinut prin AS un bilet de odihnă şi tratament într-o staţiune montană. Am ales în anul acela Sinaia, dintr-un capriciu ce-mi amintea de viaţa mondenă a scriitorilor noştri de odinioară pe urmele cărora îmi propusesem să calc. Apoi, omul şi creatorul din mine voiau să fie liberi, să li se asigure, dintr-o obligaţie nu ştiu de cine şi de când instaurată, confort, hrană şi servicii de calitate. Şi nu mă înşelasem prea mult, căci noul dictator comunist al României, care tocmai îşi statua apariţia printr-un congres ce avea loc în vara aceea la Bucureşti, ţinea negreşit să dovedească poporului său şi lumii superioritatea societăţii socialiste faţă de cea capitalistă, perimată, aflată în stare de adâncă putrefacţie, şi avea ca obiectiv de bază creşterea nivelului de trai al poporului, oferindu-ne, nouă tinerilor, şi iluzia unei facile libertăţi. Tocmai fuseseră eliberate din puşcării ultimele elite ale culturii româneşti, iar de acum nu mai lipsea scriitorilor tineri pentru a crea opere nepieritoare decât puţină experienţă de viaţă, condiţii de scris şi modele literare din care să se inspire, iar ele tocmai începuseră să apară. În câţiva ani editurile de stat au tradus şi tipărit cărţi din literatura universală de mare valoare, uneori şi de-o exagerată îndrăzneală, pe care le devoram cu o poftă ce mă speria.
          În cele trei săptămâni petrecute la Sinaia, toate păreau să fie în consonanţă cu genialele idei ale conducătorului iubit al partidului unic, lansate la congres. De la Sinaia am făcut în vara aceea mai multe excursii şi drumeţii. În una dintre acestea şi-au manifestat dorinţa să urce cu grupul nostru pe munte un inginer ce lucra la un institut de cercetare, cu care mă împrietenisem, dar şi o studentă din Bucureşti cu care făcusem cunoştinţă în sala de mese. Am traversat Bucegii în valea Ialomiţei, iar pe traseu studenta din Bucureşti s-a ataşat tot mai mult de mine, căutându-mi mai mereu compania, încât am devenit curând prieteni. Pe inginer l-am lăsat la una din cabanele de pe traseu, la Peştera sau la Piatra Arsă, nu mai sunt sigur la care dintre ele, iar la un moment dat fata din Bucureşti, cu o melancolie ciudată în priviri, mi-a sugerat să ne despărţim de grupul prea gălăgios şi să ne continuăm drumeţia în doi pe un traseu cunoscut foarte bine de ea. A fost o experienţă stranie. După vreo două ore de urcuş pe cărările muntelui, vorbind de toate pentru a ne cunoaşte mai bine, de îndată ce am trecut de Piatra Arsă, pe cărăruia dintre jnepi, şi-am apucat-o spre crestele Coştilei, noua mea prietenă a început să devină tot mai neliniştită. N-am apucat să escaladăm creasta când s-a agăţat de braţul meu panicată. Curând a început să ţipe: „Mi-e frică! Mi-e frică!” Tremura din tot corpul şi i-am propus să găsim un loc de popas să ne odihnim, iar ea să se liniştească. În cele din urmă am ajuns pe creastă, pentru că aşa voise ea. De acolo de sus şi-a plimbat îndelung privirile peste şirurile de munţi şi hăurile din apropiere, cufundate în ceaţă. Îi trecuse frica, iar eu n-aveam de ce să mă mai impacientez. Mi-a propus, fără nici o explicaţie, să înnoptăm la Cabana Caraiman, iar eu am fost de acord cu ea. Seara am ieşit să stăm pe malul pârâiaşului din vecinătatea cabanei. Răsărise mare luna, iar ea m-a rugat s-o ţin în braţe. O vreme ne-am lăsat seduşi de farmecul nopţii şi susurul mirific al pârâiaşului. Cândva mi-a căutat mâna şi m-a întrebat mirată: Cum, tu nu ai un inel? Păcat. Când e lună plină trebuie să-ţi pipăi negreşit inelul pentru a avea noroc şi a te îmbogăţi.” Se făcuse târziu. Poate trecuse de miezul nopţii când am intrat noi în cabană să ne culcăm.
          Dimineaţa s-a trezit abătută. Ne-am dus la pârâiaş să ne spălăm. Şi-a oglindit faţa în strălucirea apei şi, pentru o clipă, mi s-a părut că o revăd pe colega mea din povestirea ce i-o dedicasem. Transformarea asta mă neliniştea. Ce puteam oare face? Am plecat spre Sinaia târziu, pentru că ea a dorit să urcăm la Cruce. Pe drumul de întoarcere ne-am oprit într-o şa de munte să ne odihnim şi să mâncăm. Am găsit nimerit prilejul s-o întreb despre motivul panicii ei de pe Coştila. Mi-a mărturisit că dorise să urce cu grupul nostru în Bucegi pentru că eu semănam mult cu prietenul ei care şi-a găsit sfârşitul în unul din hăurile de acolo în timpul unei drumeţii pe ploaie pe un traseu cu porţiuni alunecoase.
          Substituţia nu-mi căzuse chiar bine, dar am acceptat realitatea gândindu-mă, ca şi în cazul povestirii, că vina pentru tot ce se întâmplase o purtau cuvintele care, dacă pe B. o făcuseră să sufere, de data aceasta duseseră la o nenorocire.
          Ajungând la Sinaia, înainte să intre în vila în care era cazată, am rugat-o să ne aşezăm pe una din băncile de pe alee. Constatam pentru prima oară că avea ochii albaştri. Mi-a zis fără prea multă convingere: „Ştii, m-am gândit să evit o vreme Bucegii, măcar că ei se află în calea noastră, a bucureştenilor. Te rog să-mi ierţi scăparea nervoasă de pe Coştila...”
          A fost o săptămână cu poveşti triste. Spunându-le colegelor mele întâmplarea cu E., am aflat de la ele că o altă studentă din Bucureşti a vrut să-şi pună capăt zilelor într-o iarnă, încercând să provoace o avalanşă tot acolo, pe Coştila, pentru că iubitul ei o părăsise. Studenta nu luase însă în calcul faptul că zăpada era îngheţată, s-a aruncat în hău fără să poată provoca avalanşa. Temându-se să nu fie mâncată de fiare, a strigat după ajutor. Cineva i-a auzit strigătele, a anunţat Salvamontul, care a găsit-o după mai multe ore pe fundul văgăunii cu urechile, cu mâinile şi cu picioarele degerate, rămânând pentru tot restul vieţii o infirmă. Povestea mi-a părut puţin verosimilă şi am început să râd de o aşa alegere necugetată. În vremea asta a apărut acolo E. Pleca la Bucureşti şi dorea să-şi ia rămas bun de la fete. Le-a întrebat de ce râd, iar fetele i-au spus motivul. E. m-a privit şi-a zis mai mult pentru sine: „Chiar aşa a fost. Poţi fi sigur de asta.” Le-a sărutat pe fete, iar la urmă mi-a întins mâna ei mică, cu degete subţiri şi delicate, pe care i-am prins-o şi i-am reţinut-o câteva clipe, cuprins de-o ciudată sfială.
          În anii care au urmat n-a fost vară să nu revin în Bucegi cu grupul de prieteni, atras de chemarea tainică a muntelui. De fiecare dată am urcat şi pe crestele Coştilei şi-am coborât să înnoptez la Cabana Caraiman, zăbovind ore în şir pe malul pârâiaşului pentru a-i asculta susurul, şi mereu mi se părea că-i aud vocea şi-i simt răsuflarea fierbinte din noaptea cu lună când E. mă rugase s-o ţin în braţe.
          În vara următoare tulburătoarei întâmplări cu E., cum prietena mea a refuzat să urce cu mine pe munte, am convins-o să mă însoţească pe L., o studentă din anul trei de la facultatea de matematică, pasionată de muzică şi literatură, care făcuse câţiva ani sport de performanţă. Alături de ea am escaladat înălţimi ameţitoare şi-am traversat hăuri şi prăpăstii înfricoşătoare. Îşi propusese să mă sechestreze pentru o săptămână în garsoniera ei de pe Splai, de la etajul opt, să ascultăm împreună Mozart şi Vivaldi. N-a mai fost însă timp, pentru că s-a întâmplat să mă căsătoresc în chiar vara aceea cu o fată fermecătoare.
          Fascinaţia muntelui, seducţia înălţimilor nu m-au părăsit nici după aceea, iar un an mai târziu am urcat în munţi împreună cu soţia mea. De data aceasta am ales să escaladăm Făgăraşul. Am urcat, fără să cercetăm harta, de la Bâlea-Lac spre vârful Capra pe un traseu periculos, preferat de iniţiaţi în escaladarea muntelui. Curând cărăruia s-a făcut nevăzută şi-am fost nevoiţi să mergem spre vârf pe o iarbă uscată aspră şi alunecoasă. Am reuşit să ne păstrăm cumpătul şi, încurajându-ne unul pe celălalt, am reuşit să revenim pe traseul iniţial. Eram de acum la peste două mii de metri altitudine, oricând ne putea surprinde acolo o furtună devastatoare. Apoi am ajuns la cruci şi emoţiile au crescut. Şi mai greu ne-a fost când am ajuns la lanţuri şi-am fost nevoiţi să trecem pe sub un perete de stâncă abrupt, în vreme ce sub noi se deschidea o genune de câteva sute de metri, în fundul căreia strălucea oglinda unui lac glaciar. Ne apropiam de Strunga Ciobanului, când mi s-a părut că recunosc într-un grup de excursionişti pe studenta din Bucureşti cu care urcasem în Bucegi. Mai căuta încă pe cărările muntelui urmele iubitului ei care îşi găsise sfârşitul în unul din hăurile Coştilei. S-a oprit mirată la câţiva paşi în faţa mea, m-a privit uluită, asemeni unei capre negre dinaintea unei prăpăstii de netrecut ce-i apăruse pe neaşteptate înainte. N-am mai avut timp să mă dumiresc. De undeva, din faţă, ca de pe un alt tărâm, am auzit vocea soţiei mele care mă chema: „Hai, vino odată! Ce ai încremenit acolo?!” Am tresărit de-o vinovăţie inexistentă şi m-am grăbit s-o ajung din urmă. Mi s-a părut în momentele acelea că descopăr o nouă dimensiune a fiinţei omului, aceea a unei stranietăţi interzise celorlalţi şi care uneori se manifestă asemeni unui strigăt ce abia dacă poate fi receptat, totdeauna dureros. Şi-n vreme ce grăbeam pasul, mi-am întors privirile spre grupul de excursionişti în care mi se păruse că o recunoscusem pe E. Una dintre fete tocmai se uita şi ea înapoi. Mi-a făcut semn cu mâna şi-n vreme ce mă străduiam să fac acelaşi lucru, mi-am recunoscut cuvintele: „Nu, nu e adevărat, capră neagră de munte! Nu sunt eu ceea ce crezi că sunt. În zadar te uiţi în urmă şi mă adulmeci!”...
          Mi s-a părut atunci că mă aflu într-o imponderabilitate de neexplicat. Am continuat să mă uit înapoi, dar de acum grupul în care s-ar fi putut întâmpla să fi fost ea, era departe. Câţiva ani mai târziu, starea asta ciudată mi-a confirmat-o şi L., când am întâlnit-o cu totul întâmplător pe aeroportul Otopeni şi-am stat de vorbă între două curse de avion. Mi-a reamintit visul ei de la Cabana Padina, vis pe care îl are de două-trei ori pe an. Visase că, în drumul nostru spre un pisc, fusesem surprinşi de furtună, iar eu îmi continuam drumul de unul singur, lăsând-o în dificultate. M-a strigat cu disperare, însă vijelia se înteţise şi eu n-o puteam auzi. Era bucuroasă de întâlnirea noastră, iar eu i-am propus să dăm o fugă la Casata să mâncăm un piure de castane şi să bem o cafea, cum făcusem altădată. Îi era peste putinţă, avionul ei pleca peste jumătate de oră. De necrezut! Întâmplarea a făcut s-o reîntâlnesc pe L. în Israel, la Tel Aviv sau la Ierusalim, ori mai degrabă la Capernaum, dacă nu cumva eram chiar pe Muntele Fericirii sau pe malul Iordanului la locul Botezului. N-a pierdut prilejul nici de astă dată să-mi reamintească de visul ei. Tot îl mai ţinea minte. Făcea negreşit parte din suferinţele ei cele mai vii şi mai dureroase, tot aşa cum eu mă întorc cu gândul la momentul acela miraculos din Bucegi, pe malul pârâiaşului de lângă Cabana Caraiman unde o ţinusem în braţe pe studenta din Bucureşti într-o seară de vară cu lună plină.

          Terminasem facultatea şi, după un scurt stagiu de profesorat în Podişul Transilvaniei, am fost angajat pe un post de inspector la Comitetul de Cultură şi Artă din Alba-Iulia. Cândva, după obişnuita şedinţă de lucru de luni, unul dintre colegi ne-a anunţat, n-am înţeles din ce considerente, că va înfia o fetiţă de la orfelinatul din localitate. Efectul a fost minim. Totuşi, T.B., decanul nostru de vârstă, l-a întrebat pe viitorul tătic dacă cunoştea părinţii fetiţei, la care colegul nostru a ridicat din umeri, ca şi cum asta n-ar fi avut vreo importanţă. Câteva minute mai târziu, T.B. a intrat în biroul în care lucram şi mi-a zis cu convingere: „Să ştii că ticălosul îşi înfiază propria fiică. Să ţii minte asta!...” N-am înţeles niciodată avertismentul lui T.B., cum faptul ca cineva să-şi înfieze propriul copil îmi părea de neimaginat. Întâmplarea mi-a părut ciudată, a început să mă frământe, iar spre seară, când m-am întors de la serviciu acasă, m-am aşezat la masă şi-am scris fără încetare vreo treizeci de pagini de roman stârnit desigur de avertismentul atât de hotărât al lui T.B., roman căruia i-am găsit şi un titlu: Îmblânzitorul de vipere... În centrul romanului am pus pe tânărul om de ştiinţă cu care urcasem în Bucegi şi-l pierdusem pe traseu, ale cărui escapade repetate s-au soldat cu o întâmplare dramatică. Într-un fel apăruse prilejul să revalorific momente din povestirea mea Furtuna de zăpadă, prin care fără să vreau stârnisem suferinţa colegei mele de grupă cu coafura palmier. Pentru o vreme am abandonat romanul. În ţară se petreceau fapte fără precedent, care ameninţau în mod hotărât libertatea de creaţie. Parcă îl aud şi acum pe odiosul dictator rostind de la tribuna unei Plenare a partidului unic: „Scrieţi voi ce vreţi, noi vom tipări ce ne convine!” Cu toate acestea, în anii care au urmat, câteva cărţi valoroase au reuşit să înşele vigilenţa cenzurii, între care şi una din cărţile mele.
          Câţiva ani mai târziu, colegii de la Cluj m-au invitat să particip la întâlnirea periodică ce se organiza la facultate la intervale de cinci ani. Cum la primele două întâlniri, din diferite motive, nu participasem, mi-am zis că era timpul să mă duc şi eu acolo să văd ce a mai rămas din ceea ce am fost noi toţi altădată, să mă privesc prin ochii curioşi şi critici ai colegilor mei. N-am fost deloc surprins s-o întâlnesc pe unul din coridoarele facultăţii pe B., colega mea de grupă căreia îi cerusem voie să stau cu ea în bancă la seminarul de dialectologie. Avea aceeaşi coafură palmier cu şuviţa lungă de păr atârnând pe partea stângă. Venise îmbrăcată în costumaşul ei roz-bombon din studenţie, măcar că de atunci trecuseră vreo cincisprezece sau chiar douăzeci de ani. Era la fel de extravagantă şi de zâmbitoare, totuşi ceva mai aplatizată, păstrând încă o uşoară umbră de tristeţe în priviri. Am fost amândoi bucuroşi să ne revedem, curioşi desigur să aflăm câte ceva despre evoluţia noastră. Mă cerceta bănuitoare, nevenindu-i să creadă că sunt căsătorit şi o doamnă frumoasă şi elegantă mă ţinea de braţ. Citise povestirea mea din volum, pe care imaginar i-o dedicasem şi mă iertase pentru micile răutăţi masculine pe care personajul le comisese. Am aflat de la ea că se căsătorise curând după terminarea facultăţii cu un inginer-constructor de care divorţase după nici doi ani, ca să se mărite cu logodnicul verişoarei sale, un cercetător de la facultatea de biologie, care n-o putuse însoţi la întâlnirea noastră pentru că se afla în Statele Unite sau în Canada în cadrul unui parteneriat ştiinţific. Mai era totuşi şi altceva în viaţa ei, un ceva mai profund şi mai complicat despre care nu-i plăcea să vorbească, iar ceva-ul acela, mult prea intim şi dureros, avea să se transforme într-o altă realitate, pe care am numit-o generic Inocenţa Şarpelui.

Continuare : Partea a II-a : Plicul din Illinois
sau : Înapoi la cuprinsul romanului

sus

L'innocence du serpent
Editions Teognost, Cluj-Napoca, 2005
[traduction: Elena Soare]

Innocence du SerpentTable des matières

Téléchargez le roman L'Innocence du Serpent en format pdf.

Amintiri din sezlongul albastru

Cuprins

  1. Inflexiuni si reverberatii
  2. Inelul de logodna
  3. Cantecul lui Gabriel
  4. Nebuni sinucigasi
  5. O vioara Stradivarius
  6. Fiicele pierzarii

Nota autorului: Urmatoarele capitole vor fi adaugate pe masura ce ele vor fi definitivate.

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea