Cornel Nistea
scriitorul


 

In Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Exuberanti pe soselele din Germania - cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

Romane

Partea a IV-a : Scrisoarea Celei cãtre Paula

Scumpa mea Paula,

Scrisoarea ta a sosit ieri dupã-amiazã. Postasul a sunat îndelung la usa de la intrare, alertând toatã casa. Mai ales eu si buna Sava ne-am speriat îngrozitor, cãci de mult nu mai sunase cineva atât de insistent. M-am grãbit sã deschid, sã vãd cine e. Postasul m-a salutat si a scos din geantã plicul. „Este pentru domnul Val Condurache”, a precizat el. „E o scrisoare din strãinãtate... Scrisorile din strãinãtate au un regim special. Destinatarul semneazã de primire, iar pe aviz se trece numãrul si seria actului de identitate”. Era normal, mai ales cã pe plicul tãu era specificatia Expres, iar tatãl tãu a trebuit sã coboare din laborator sã primeascã personal plicul. „E de la Paula”, a zis el, sã ne linisteascã. Sta acolo gânditor cu plicul în mâna dreaptã de parcã ar fi vrut sã-i constate greutatea si importanta. A pornit spre laborator, dar pe scãri s-a rãzgândit, a revenit si l-a pus pe mãsuta din sufragerie. „Vezi tu ce scrie”, m-a rugat. „Eu am în eprubetã o reactie pe care trebuie sã o consemnez în fisã. Voi reveni curând”. Nu a revenit decât peste trei-patru ore. Tu stii obiceiul lui de a privi la nesfârsit celulele la microscop, pe care le provoacã necontenit cu excitantii, le bombardeazã cu neutroni si cu tot felul de raze, zile si sãptãmâni în sir. Am deschis chiar atunci plicul, dar n-am avut puterea sã citesc scrisoarea si am pus-o pe biroul lui, lângã programul de cercetare a coloniei de cobai. Nu stiu dacã el a citit-o în seara aceea, dimineatã însã, înainte de a pleca la Institut, în vreme ce îsi bea cafeaua, m-a rugat din nou sã o citesc si sã-ti rãspund eu. Abia dacã am parcurs primele rânduri cã am alergat la fereastrã de parcã as fi vrut sã-l apãr de o primejdie de neînlãturat. L-am urmãrit o vreme de acolo cu privirea. Se ducea nu prea încrezãtor spre colonia de cobai. M-am temut pentru el, sã nu fie cumva bolnav, sã nu se fi contaminat cu vreun microb sau virus de la sobolanii sãi. Curând a revenit spre casã, sã ia masina din garaj. La portita dintre cele douã curti s-a oprit o clipã descumpãnit, nestiind ce sã facã, sã-si continue drumul sau sã se întoarcã. A prins uluca veche cu mâna si-n timp ce zãbovea acolo a lovit-o usor cu vârful ghetei, vrând parcã sã-i încerce rezistenta. Vãzându-i ezitarea, mi-am zis cã tatãl tãu n-a fost vreodatã îndeajuns de fericit, iar sufletul mi s-a învolburat de o amintire ucigãtoare. O fâlfâire de aripi a trecutului îmi ardea fata când Val s-a urcat la volanul masinii si a demarat brusc spre Institut, lãsându-mã înmãrmuritã acolo, încercând sã-i descopãr duhul ce rãmãsese în urma lui, amestecându-se cu praful si fumul de la motor, evacuat prin teava de esapament. Si m-am întrebat ca si în alte dãti dacã am avut vreo vinã cã m-am lãsat purtatã de pasiune, cã m-am îndrãgostit de el si dacã nu cumva am fãcut rãu cã m-am luptat cu disperare sã mi-l apropii, sã nu-l mai pierd niciodatã...

Sunt atâtea de spus, Paula. Nu stiu cum sã-ti explic. Omul e supus în timpul vietii la tot felul de încercãri. Uneori mi-e greu sã privesc înapoi si mã cutremur când îmi reamintesc de momentul în care medicii mi-au confirmat cã nu voi putea naste, cã nu voi putea niciodatã avea un copil al meu. Mi-a rãmas mereu o vagã sperantã cã pânã la urmã as putea rãmâne însãrcinatã si voi naste. Îmi spuneam mereu cã trebuie sã sper. Încearcã sã întelegi ce se petrece în sufletul unei femei încã tinere care aflã cã nu va putea da nastere vreodatã unui copil, cã va rãmâne stearpã pentru tot restul vietii. Cãci o femeie e împlinitã când în pântecele ei se plãmãdeste o nouã viatã si va da nastere unui copil. Am trãit si eu o asemenea clipã, când mi s-a pãrut cã viata îsi pierde pentru mine în esenta ei sensul. Cu câtã teamã privesc si acum timpul acela mort, o vesnicie a spaimei de neant, pentru cã orice vietate a fost lãsatã de Dumnezeu pe pãmânt sã se perpetueze, nu sã disparã. Numai asa trãim cu adevãrat. Fãrã copii, viata e greu de suportat, mai ales spre apusul omului, pe când cei care au copii sunt fericiti fãrã sã stie si sã-si dea seama, trãind prin ei, renãscându-se mereu pentru a câta oarã. Negresit acestia, când ajung la capãtul vietii, acceptã mai usor moartea, pe când celor fãrã copii li se va putea pãrea cã dispar cu totul, lãsând în urma lor un nesfârsit pustiu. Asa gândeam atunci, dupã accidentul de automobil din Austria, când medicii au fost unanim de acord cã nu voi mai putea naste vreodatã.

Oricum ar fi, oamenii trebuie sã pretuiascã viata, sã se bucure cã s-au nãscut, sã încerce prin ceea ce fac sã fie fericiti, sã pretuiascã fiecare clipã frumoasã, si existã atâtea momente minunate ale omului pe care nu totdeauna le pretuieste, sau nu le pretuieste îndeajuns, nu stie sã se bucure de acestea ca de un dat. „E o bucurie când izbucneste iarba printre pietrele caldarâmului”, asa-mi spuneai tu odatã, dar si „când cade în legãnarea ei miratã o frunzã dintr-un copac...”

Tu condamni temerea mea din varã pentru copilul meu. Voiam sã-i dãruiesc lui Val un fiu si-l temeam înainte de a se naste de tot felul de primejdii de neînchipuit. A fost doar dorinta, Paula. A fost nevoie de douã luni pânã ce sã înteleg si sã-mi dau seama cã pântecele meu era mort de mai înainte. Îl iubeam prea mult pe Val pentru a nu spera, iar iluzia asta nu mi-a adus decât suferintã.

E greu a-i întelege pe altii. Stiu asta mai bine decât oricine, am aflat însã prea târziu adevãrul acesta, când nu mai puteam îndrepta greseala. De acum stiu cã existã asemenea greseli care nu se mai pot îndrepta niciodatã. Se poate întâmpla totusi sã poti face ceva în folosul sufletului tãu prin cãintã. Asa a fost când ai apãrut tu, ca o minune dumnezeiascã, în casa noastrã. Tu ne-ai umplut vietile de luminã si fericire.

Dupã fatidicul accident din Austria si aflarea acelui adevãr ucigãtor, eu si Val ne-am dedicat tot mai mult carierei universitare. Eram multumiti de ce fãceam acolo. Val lucra la o nouã linie de cercetare si curând a devenit seful sectiei, iar eu eram încântatã de felul în care reuseam sã conduc seminariile de filozofia dreptului si culturii. Restul timpului de acasã ni-l petreceam studiind, pregãtind cursurile si dialogurile de a doua zi. De fiecare datã când ne reîntorceam acasã, ceva ne lipsea. Eram amândoi încredintati cã resimteam moartea dramaticã a pãrintilor lui Val, cã mama Carly nu ne mai astepta ca altãdatã cu masa pusã, cã la sfârsit de sãptãmânã nu ne mai adunam toti patru în salonas sã jucãm rummy, când Condo ne tinea discursuri nesfârsite despre virtutile generatiei sale dintre cele douã rãzboaie mondiale. Era disperat cã tinerii din noua generatie nu mai au sau au renuntat la aspiratii si idealuri.

Era altceva: groaza cã suntem singuri, cã eu nu voi putea da nastere unui copil. Val suferea mai mult chiar decât mine. Îi descopeream suferinta în rarele lui momente de tandrete. Mi se pãrea atunci cã e cuprins de un susur de neliniste, de o jale tainicã perpetuã, cã e bântuit de regrete. Nu mai puteam continua asa, si nu a trecut mult timp pânã ce ne-am hotãrât ca, dacã tot nu vom avea un copil al nostru, sã înfiem unul de la orfelinatul din localitate. N-am stiut atunci, am aflat abia mai târziu, cã tatãl tãu fusese deja acolo si tatonase posibilitãtile unei înfieri. Dorinta lui era sã înfiem o fetitã. Am fost de acord ca la sfârsit de sãptãmânã sã-l însotesc la Orfelinat si, dupã ce am vãzut copiii de acolo, am constatat cã devenisem mai putin egoistã si-am acceptat propunerea lui Val de a lua la sfârsit de sãptãmânã, pentru sâmbãtã si duminicã, un copil sau doi la noi, de care sã ne ocupãm în aceste zile. De atunci, vizitele lui la Orfelinat s-au înmultit; a solicitat unor colegi sã facã donatii si alte gesturi de caritate, încât pãrea cã îsi fãcuse din asta a doua menire. Nu mi-a trecut decât mult mai târziu prin minte cã Val îsi cãuta acolo propria lui fiicã si m-am cutremurat de posibilitatea asta pe care mai apoi am fost de acord s-o accept, desi eventualitatea aceasta era minimã. Asa cã l-am lãsat în voia lui, ca pe o apã curgãtoare ce vine fãrã sã oboseascã de pe zãpezile din munti si nimãnui nu-i trece prin minte cã ar putea stãvili suvoiul.

Desigur, urma sã hotãrâm împreunã ce copil vom înfia si l-am însotit acolo, ca sã decidem, dar am constatat cã n-o putem face, cã ne lipseste vointa si curajul, pânã în una din zile, când ne-am dus la Leagãn sã ducem cadouri de Ziua copilului, când dintre toti mititeii de acolo ai apãrut tu ca o micã vijelie, cu mâinile întinse spre el, spunând la nesfârsit: „Tati! Tati! Tati!”. Te-ai cuibãrit în bratele lui, iar eu nu stiam ce sã mai fac de uimire. Inima mi s-a strâns de aceeasi stranie emotie, cã el si-a regãsit fiica abandonatã în Rapidul 31 de verisoara mea Salvia. Numai cã nimeni nu detinea vreo probã si am continuat sã sper cã nu e adevãrat. Te-am dezbrãcat sã-ti dau bluzita nouã, cumpãratã de el, si-am vãzut pe umãrul tãu drept, cât o boabã de piper, trifoiasul rosu. Când ai împlinit zece ani, nu mai aveam nici o îndoialã cã tu esti fiica Salviei. Si te-am iubit cu si mai multã dragoste.

Nu înteleg nici acum de ce n-am discutat niciodatã cu Val despre aceastã posibilitate, mãcar cã în una din zile s-a ivit prilejul. Ne duceam toti trei vara la strandul din Complexul Sportiv sã înotãm si sã sãrim în apã de la trambulinã, sã ne zbenguim. Asa ne petreceam noi verile pe atunci. Tatãl tãu era încântat de progresele tale si, dupã o sãriturã a ta de „adevãratã campioanã, te-a prins în brate si ti-a sãrutat exagerat de mult timp trifoiasul de pe umãr, asa cum fãcuse altãdatã, când ne aflam la strand, cu Salvia. Mi-am înãbusit cuvintele, sperând cã nu stie...

Dupã o lunã si jumãtate, când au fost îndeplinite toate formalitãtile, te-am luat acasã. Tatãl tãu mi s-a pãrut atunci cel mai fericit om din lume si am început sã-l iubesc cu si mai multã ardoare. Eram sotia lui si mama ta bunã, asa îmi plãcea sã cred, chiar dacã ceva îmi spunea uneori cã nu mã pot substitui mamei tale si cã toti trei suntem victimele unei cumplite erori a tineretii. Eram fericitã cã Val te iubea atât de mult, cã eu puteam sã înteleg relatia voastrã preferatã. Am înteles atunci cã tu esti darul cel bun al lui Dumnezeu, iar dacã uneori aveam momente de slãbiciune sau de îndoialã si mã ascundeam sã plâng în camera mea, asta nu putea sã modifice în nici un chip viata noastrã.

Val avea tot mai mult de lucru. Trebuia sã se ocupe pe lângã programul de cercetare de la Institut de câteva grupe de studenti de la medicinã, ba îsi mai fãcuse si laboratorul si colonia de cobai de acasã. Era tot mai obosit, mai surmenat si mai agitat, mai ales de când a intrat într-o disputã delicatã cu noul director al Institutului, un profesor mediocru promovat acolo pe considerente politice, care a reusit sã obtinã acordul Partidului sã-i fie interzis sã facã cercetãri paralele, desfiintându-i baza stiintificã de acasã. De pe atunci a început sã-l cotropeascã tãcerea.

În una din zile am urcat în laboratorul devenit clandestin sã-i duc o cafea. Eram tocmai în spatele lui, poate îsi dãdea seama cã mã aflam acolo, când l-am auzit vorbind cu celulele sale: „Acum ce importantã are. Nu mai putem da timpul înapoi. Trebuie sã ne ducem pânã la capãt crucea...”. De teamã, am fãcut un pas înapoi. A pus o altã lamelã la microscop si, dupã ce a privit-o cu detasare, a zis: „Bine. Azi am esuat. Mâine o s-o luãm de la capãt”. De acum îmi era clar cã îsi dãdea seama cã mã aflam acolo. L-am auzit: „Cela, esti aici? Pune, te rog, cafeaua pe etajerã.” Abia m-am abtinut sã nu izbucnesc: „Gata, Val! De acum sã uiti trecutul si sã trãiesti pentru viitor!” De altfel asta fãcea, si cuvintele mele ar fi fost de prisos.

Nu e usor deloc sã te zbati printre imagini care ar fi putut sã fie altfel. Am înteles asta privind mâinile tremurânde ale lui Val cãutând ceasca de cafea. Si-atunci mi-am adus aminte de gesturile bunilor crestini care îsi încredinteazã pãcatele lui Dumnezeu sub patrafirul unui duhovnic si se absolvã de ele, dacã omul se cãieste, face rugãciune si penitentã, dar mai ales dacã ia si sfânta cuminecãturã. Numai cã Val nu este, nu cred cã ar putea deveni un crestin practicant care sã-si regrete trecutul sub patrafirul unui preot si el plin de pãcate, ca mai apoi sã-si spunã „Sunt absolvit, pot s-o iau de la capãt, sã pãcãtuiesc din nou”. El e altfel, ti-ai dat, cred, si tu seama de asta. Tot asa judec si eu când mã gândesc la rivalitatea cu Salvia, cã aceastã rivalitate a fost dreaptã. Ea nu mi-a spus niciodatã cã nu e asa, cã mã însel. S-ar putea, e adevãrat, sã mã fi lãsat purtatã si de furia aceea a fetelor din ultimul an de facultate, care îsi fac planuri sã se mãrite, nu negresit cã iubesc un partener derutat si el de viitorul sumbru, si se cãsãtoresc, sedusi de un impuls adeseori cu efecte devastatoare.

A trecut timpul. Vremurile au devenit tot mai tulburi si mai nefavorabile cercetãrilor stiintifice. Toate universitãtile si institutele se subordonau Partidului. Tocmai fuseserã arestati cercetãtorii Mihu si Cornea de la sectia de biocel pentru cã tipãriserã fãrã acordul directorului un studiu în strãinãtate si Val fãcuse imprudenta sã le ia apãrarea. O sãptãmânã mai târziu a fost dat afarã din Universitate si Institut, iar laboratorul de acasã i-a fost distrus. „Sã ne asteptãm la ce e mai rãu”, mi-a spus. „Ticãlosii ãstia sunt în stare sã ne dea afarã din casã, în locul nostru sã se mute un politruc!” Asa a fost, numai cã în iulie a murit presedintele prosovietic, iar noul presedinte, poate la fel de prosovietic si procomunist, voia sã lase impresia de schimbare de atitudine fatã de oamenii de stiintã si cercetare. Tatãl tãu si-a recãpãtat postul la Universitate si a redevenit seful sectiei de cercetare biocelularã din Institut. Tot atunci i s-a permis sã-si redeschidã laboratorul si colonia de cobai de acasã.

A fost o vreme ceva mai bine. Îti aduci aminte ce fericite am fost amândouã când Val a devenit membru plin al Academiei?

Ne duceam împreunã la sfârsit de sãptãmânã la Pescãria de la Segagea sã ne relaxãm. Pânã acolo nu erau decât o sutã de kilometri. Era minunat sã stai douã-trei zile între stâncile însorite. Val escalada de fiecare datã stânca aceea din mijlocul vãii, ca sã ne tinã din piscul ei ciudatul discurs: „Dacã într-o pãdure de mãrãcini creste un pom rar, nimeni nu va spune cã acolo creste o livadã de pomi rari, ci cã acolo creste un pom coplesit de spini si arbusti neroditori, a cãror aliantã viguroasã va ucide pomul rar.” Asta s-a întâmplat câtiva ani la rând, pânã ce a apãrut pãdurarul Iordache, care l-a sfãtuit pe academician sã schimbe discursul sau sã renunte la el, pentru cã acolo sunt urechi bune si guri rele, cã lumea nu întelege si vorbeste...

N-am reusit sã termin ieri scrisoarea, în schimb astãzi am destul timp sã continuu, dacã tot stau acasã pentru tratament. Val e si el acasã, mã uit la el de aici din pridvor sã vãd cum taie trandafirii si încerc sã-mi imaginez cã viata se aseamãnã cu o alee din parc, mai mult sau mai putin îngrijitã, pe care trec oamenii. I-am spus asta ieri lui Val, dar nu mi-a rãspuns, de o vreme a devenit si mai tãcut, încât uneori pare cã a uitat sã vorbeascã, nu mai stie altceva sã facã decât sã taie trandafirii si sã tacã.

S-a întâmplat exact cum mi-am închipuit. Ieri searã, când s-a întors de la Institut, a zãbovit ca de obicei la portitã, încercând uluca cu vârful pantofului, sã vadã cât de mult s-a învechit si dacã mai rezistã. Si dupã ce s-a asigurat cã totul e în ordine, si-a ridicat privirile spre catul superior al casei, spre fereastra la care ieseam noi douã sã-l vedem când se întoarce de la serviciu, si tu alegai în întâmpinarea lui, ca sã-i sari în brate. Îmi place grozav sã-mi reamintesc imaginea asta, când voi vã îmbrãtisati cu efuziune. Abia îl zãream printre storurile lãsate. Nu era hotãrât încotro s-o ia, sã vinã spre casã sau sã se ducã spre colonia de cobai din cealaltã clãdire. Dupã o clipã de ezitare, a luat-o spre colonie, dar n-a zãbovit mult acolo pentru cã în urma experientelor colonia e tot mai putin populatã si a venit în casã. Întârzia în antreu si-am simtit nevoia sã-l strig: „Val, tu esti? Ce faci acolo!?” M-am ridicat sã-l întâmpin, dar, auzindu-mã, a intrat de îndatã, de parcã ar fi stiut cã sunt îngrijoratã. I-am luat mâinile între ale mele si, privindu-l în ochi, l-am întrebat deodatã: „Val, ai iubit-o cu adevãrat pe Salvia?” Era uluit ca si mine de întrebarea aceasta nãtângã si, cum nu mi se pãruse cuviincios sã-mi cer scuze, l-am tras încetisor spre sofa si l-am întrebat ce mai e nou la Institut. „I-am scris Paulei. Vrei sã citesti scrisoarea?”, l-am întrebat eu. „Tu stii mai bine, Cela. Îmi pare atât de rãu cã suferã.”

Nu sunt convinsã cã eu „stiu mai bine”, cã stiu totul cum a fost si dacã e nevoie sã stiu totul. Cred cã e mult mai bine pentru cei care stiu putin si nu au dorinta sã stie mai mult. Am acceptat însã cã stiu, iar el a urcat, cum îi e obiceiul, în laborator. As fi vrut sã-l întreb, de parcã as fi uitat, care dintre noi a avut initiativa de a ne cãsãtori, el sau eu, de parcã asta ar fi avut vreo importantã.

Sunt atâtea dileme pe care eu nu mi le pot lãmuri, si nu am cui sã-i cer sã mi le lãmureascã.

Te îmbrãtisez cu toatã dragostea.

Continuare : Partea a V-a : Scrisoarea Salviei cãtre Val
sau : Înapoi la cuprinsul romanului

sus

L'innocence du serpent
Editions Teognost, Cluj-Napoca, 2005
[traduction: Elena Soare]

Innocence du SerpentTable des matières

Téléchargez le roman L'Innocence du Serpent en format pdf.

Amintiri din sezlongul albastru

Cuprins

  1. Inflexiuni si reverberatii
  2. Inelul de logodna
  3. Cantecul lui Gabriel
  4. Nebuni sinucigasi
  5. O vioara Stradivarius
  6. Fiicele pierzarii

Nota autorului: Urmatoarele capitole vor fi adaugate pe masura ce ele vor fi definitivate.

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea