Publicistica literara
Articole de presa
Când x tinde spre minus infinit
Imaginaţi-vă ce lucru extraordinar e să ai o limuzină neagră, cu număr mic, să te aştepte la scară. O asemenea aspiraţie, nutrită cu ardoare în „epoca visului de aur al omenirii” de către nu puţini partizani ai Capitalului lui Marx, s-a realizat din timp în timp prin… lupte şi jertfe. Dar chestia asta e asemenea unui vis, şi de câte ori visul unui om se transformă în realitate?! Numai în basme se pot întâmpla miracole, ca de pildă un voinic fiu al unor plugari sau păstori să devină ginerele vreunui crai sau împărat, dobândindu-şi această cinste prin virtuţi fizice şi morale deosebite. Au existat de când lumea asemenea năzuinţe de intrare într-o lume a imaginarului, accesibilă doar celor virtuoşi, înzestraţi cu har, care au trecut prin cele mai dificile încercări, învingând forţele oarbe ale răului, întruchipate în căpcăuni şi zmei, în omul spân şi cel-fără-de-lege. O, nu! Un fecior-de-lele nu poate năzui la asemenea împliniri, de aceea în creaţia populară el rămâne omul-de-nimic, un ticălos, totdeauna sancţionat de obşte.
În epoca „lumină” însă, adusă de tancurile tătucului de la Kremlin, visurile eroilor noştri din basme au fost întoarse pe dos: poţi deveni stăpânul celor din jur numai dacă ai în tine ceva din însuşirile căpcăunului, ceva din firea feciorului-de-lele, pentru că numai asemenea oameni îşi îngăduie să calce în picioare morala şi cutumele obştii, pot căsăpi semenii care au credinţă în Dumnezeu şi în adevăr. Şi odată îndeplinite aceste imperative ale dictaturii proletare, ţi se pot oferi un scaun de crai „pe-o gură de rai”, o limuzină neagră cu număr mic, la scară, şi eventual un pistol mitralieră cu care să convingi poporul că ai venit, precum Cristos pe pământ, să instaurezi dreptatea şi democraţia în lume, în numele celor mulţi.
Dar nu e mai puţin extraordinar ca o asemenea limuzină neagră cu număr mic să te ajungă din urmă, în vreme ce tu pedalezi pe bicicleta verde (!), să te claxoneze uşor din spate, să-şi încetinească mersul, ba chiar să oprească pentru câteva clipe, ca cel de la volan, un om între două vârste, într-o ţinută vestimentară impecabilă, să lase geamul portierei, să-ţi zâmbească şi să te salute cu amabilitate. E zău, ca într-un vis frumos ca după treizeci de ani de convieţuire în acelaşi oraş, un fost coleg de şcoală ce te-a ignorat atâta timp cu desăvârşire, să te recunoască, aşa deodată, şi să fie atât de amabil din limuzina lui neagră.
Şi gândurile au zburat, ca o pasăre a tinereţii, înapoi, când ne aflam amândoi la examenul de bacalaureat în faţa aceleiaşi table negre, iar el mă implora să-l ajut să găsească soluţia. Într-un moment de neatenţie a comisiei am reuşit să-i şoptesc: x tinde spre minus infinit. Examenul a fost luat, iar el a jurat să-mi fie pururea recunoscător. Eu am urmat cursurile unei universităţi, iar el, beneficiind de condiţia de proletar şi de aceea de fecior-de-lele, a urcat până la înălţimea de preşedinte al unei întreprinderi judeţene. Ne-am reîntâlnit, i-am cerut ajutorul în primul an de învăţământ, iar el m-a refuzat politicos, motivând că nu îndeplinesc „calitatea”. Adică?!...
Am cunoscut, ca şi dumneavoastră, şi pe alţi mici zei infatuaţi ce s-au încăruţat şi se mai încăruţă încă în limuzine negre cu număr mic, sfidând minima morală a bunului-simţ, oameni alcătuiţi după chipul şi asemănarea „genialilor” şi care pretind că au înalta misiune de a apăra clasa proletară, numai ca ei să huzurească. Unii dintre aceşti „eroi ai neamului”au alcătuit partide politice de centru-stânga sau centru-dreapta, şi ne privesc din vilele sau limuzinele lor cu ochi de căpcăun. Iar noi, cei mulţi, ce putem spune altceva decât că aşa este când „x tinde spre minus infinit”.
20 decembrie 1990