Publicistica literara
Articole de presa
Noi suntem români!...
Propoziţia aceasta enunţiativ-exclamativă simplă am auzit-o rostită ultima dată în alcătuirea unui emoţionant cântec patriotic care se desăvârşeşte mai ales în interpretarea reputatului Ioan Bocşa, profesor de muzică la Alba Iulia şi, deci, profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Ca de fiecare dată, textul şi melodia, într-o interpretare de vârf, au stârnit şi de data aceasta spectatorilor puternice emoţii estetice şi patriotice. Vibrantul cântec a provocat un adevărat freamăt de inimi tinere mai înainte de a se risipi în eter, odată cu mesajul altor cântece populare sau de inspiraţie folclorică, în majoritate valoroase şi bine interpretate. Constatarea că „Noi suntem români” şi „suntem stăpâni” pe glia străbună s-a înălţat spre cer însoţită de arderea patriotică a auditoriului: o mândrie patriotică poate uşor exaltată (pentru cineva care nu ne cunoaşte istoria), un îndemn la o reconsiderare a noastră de către noi înşine şi de către alţii în ceea ce e esenţă şi valoare, un lait-motiv al realizărilor şi eşecurilor cu care ne identificăm dintotdeauna ca naţiune.
Ascultându-l pe Ioan Bocşa, profesorul, şi pe ceilalţi interpreţi, mesageri ai cântecului popular românesc, am înţeles o dată mai mult rolul imens al educaţiei prin artă, iar aceea care intră în impact direct cu publicul îşi găseşte răsfrângerea socio-culturală imediată. Dar m-am întrebat imediat câtor oare dintre cei circa 2000 de spectatori în delir de pe stadionul „Cetate” din Alba Iulia le stă la îndemână lectura unei cărţi adevărate, câţi dintre zecile de mii de iubitori ai muzicii populare şi ai celei uşoare vizionează spectacolele de teatru sau poposesc îndelung în sălile unor expoziţii de artă plastică?!...
Apoi mi s-a întâmplat în răstimpul cântecului să-mi pun o amară şi dureroasă întrebare: dacă noi românii putem fi mândri şi sta mereu cu fruntea sus în faţa lumii cu aceeaşi atitudine demnă afişată cu ostentaţie de unii interpreţi amatori ai cântecului popular românesc, când vreme de cinci decenii am trăit adevăruri mereu mistificate, înlocuind realitatea cu minciuna. Jumătate din răspuns l-am primit prompt din partea unor tineri „participanţi la spectacol” care numai în entuziasmul provocat de artă nu se aflau, ci mai aproape de comă alcoolică. Faţă de acest aspect al vieţii, mi s-ar putea replica de către unii dintre numeroşii instructori patrioţi că e un caz izolat, că nu există pădure fără uscături. Ei bine, răspunsul meu este că astăzi în România sunt foarte multe păduri pe punctul de a se usca şi a dispărea datorită poluării, tot aşa cum poluarea ideologică a adus societatea românească într-o stare de degradare nu mai puţin alarmantă, pentru a cărei regenerare e nevoie de eforturi însemnate şi de lungă durată, de la guvern la doamna educatoare de la grădiniţă şi aşa mai departe.
Noi suntem cu adevărat români, iar redeşteptarea noastră naţională trebuie să pornească de la acest unic adevăr.
2 august 1990