Publicistica literara
Articole de presa
Veteranul – prezent la apel
Am avut norocul să-l găsesc pe veteran acasă, altfel adeseori îşi părăseşte locuinţa, ducându-se hăt la vreun camarad de arme, unde stă uitat de sine, invocând singurătatea. Acum e văduv, odraslele i s-au pricopsit la oraş, aşa că, la cei optzeci şi cinci de ani ai săi, el, veteranul, locuieşte sihăstrit în măreţia muntelui, bine izolat de lume, încât arareori are prilejul să schimbe câteva vorbe cu vreun trecător. Basmele lui din război spuse celor câtorva bătrâne care îl vizitează pier în vânt ca şi cum n-ar fi fost.
L-am strigat de dincolo de gardul de sârmă ghimpată: „Hei, caporale! Eşti acasă?” „Hait!”, a făcut el scurt, de parcă ar fi uitat cuvântul cu care se răspunde la apel.
Stă lungit pe burtă în patul vechi din căsuţă, tăifăsuind cu veşnicia. Ne-am strâns cu putere mâinile şi ne-am îmbrăţişat aşa cum se întâmplă când ne vedem după un timp mai îndelungat. Am schimbat câteva cuvinte despre ce mai e pe acolo sau nu e, despre vreme şi despre vremuri. Nici un cuvânt despre peripeţiile lui din Basarabia anilor 40.
A doua zi l-am atacat direct: „În urmă cu o lună am urmărit la televizor un interviu cu un profesor universitar – ştii ce-i aia – care afirma că situaţia României azi ar fi fost alta dacă se opunea rezistenţă ruşilor în Basarabia”. „Nu am televizor…” „Nu mă interesează asta.” „Spune-mi de ce aţi cedat Basarabia fără să trageţi măcar un cartuş?!”
Privirile lui s-au dus aiurea, căutând parcă în memorie Basarabia anilor 40. A luat între palmele sale aspre şi noduroase mâinile mici şi delicate ale fiicei mele: „În momentul când ni s-a dat ultimatumul eram în Basarabia câteva mii de ostaşi români, slab înarmaţi, slab instruiţi, nişte oameni care nu prea aveau habar ce-i lupta armată, războiul. În aceeaşi zi, au apărut deasupra noastră zeci şi sute de avioane inamice, se auzea huruitul tancurilor… Ruşii făceau o demonstraţie de forţă, ca să ne intimideze. M-am oferit voluntar într-o patrulă, să luăm legătura cu ei. Primii ruşi pe care i-am întâlnit erau nişte mongoli cu fruntea înaltă… Atunci am văzut pentru prima dată steaua în cinci colţuri, despre care se vorbea atâta, pe capela ruşilor. Ne-au întâmpinat zâmbind… ne-au cerut tabacioc, ne-au dezarmat, ne-au rupt epoleţii şi tresele, ne-au jefuit de ce aveam. Singur locotenentul nu s-a lăsat dezonorat. Ca să poată ajunge la timp la Prut, armata română a abandonat o mare cantitate de armament şi tehnică de luptă, încât am sosit acolo cu mâinile goale, flămânzi şi deprimaţi (Generalul ne părăsise o zi mai devreme. Ne aştepta peste Prut). La pod se improvizase o tribună de unde ni s-a vorbit în limba română. Se făcea elogiul armatei lui Stalin: Trăiască glorioasa Armată Roşie a lui Stalin! Jos cu armata mucoasă română! Am fost scuipaţi şi umiliţi cumplit. M-am întrebat dacă erau aceiaşi oameni care la sosirea noastră acolo ne primiseră cu flori…” „V-aţi retras ca nişte laşi, aţi cedat Basarabia ruşilor fără să trageţi nici un cartuş!”, i-am replicat eu cu vehemenţă veteranului.
Tăcea. Ochii lui albaştri, obosiţi de timp şi de câte văzuse, năpădiţi acum de o cataractă păcătoasă, dezmierdau chipul tânăr al nepoatei, ca şi când pe faţa ei s-ar fi oglindit amintirea scumpă a propriei sale vieţi.
23 august 1990