Cornel Nistea
scriitorul


 

In Reportaje

• Sapte zile in Israel - rod a mai multor vizite ale autorului in Tara Sfânta...

• Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau - despre o lume iubita de dincolo de Prut

• Dansatorul si pasarea muta din stepa - Ungaria vecina

• Exuberanti pe soselele din Germania - cu Dacia pe autorute si cu românii în Occident

Romane

Partea a III-a : Scrisoarea Paulei cãtre tatãl ei

Cambridge, 24 octombrie 1986

Papa,

Ieri, când un curier de la secretariatul universitãtii m-a anuntat cã sunt cãutatã la telefon de cineva din România, am simtit cum un fior îmi cutreierã tot corpul si îmi îngheatã inima. Nu mai aveam aer sã respir si credeam cã mã voi sufoca de mirare si de emotie. Am stiut atunci cã vor reîncepe momentele acelea de neliniste si teamã, despre care trebuie sã-ti fi vorbit Cela si de care speram cã voi fi scãpat odatã cu venirea mea aici la Cambridge. Anabell, care era acolo, a vãzut cum mi s-a tulburat privirea si fata mi-a devenit pãmântie, pentru cã inima mea nu voia sã mai batã. Am auzit-o ca prin vis pe colega mea întrebându-mã preocupatã ce se întâmplã cu mine, dacã am un motiv anume sã fiu îngrijoratã, dar eu nu îi puteam rãspunde, ca si cum din mintea mea ar fi dispãrut cuvintele. Curierul tot mai era acolo si Anabell a trebuit sã-mi reaminteascã cu vocea ei prietenoasã cã sunt asteptatã. Si-a dat desigur seama cã mã aflam în dificultate, i s-a pãrut si ei cã mã clatin pe picioare si îi eram recunoscãtoare cã mi-a oferit bratul sã mã sprijin de ea tocmai când aveam convingerea cã mã voi prãbusi pe mozaicul de marmorã.

La început nu ti-am recunoscut vocea. Mi s-a pãrut cã e vocea altcuiva adresându-mi-se de undeva de departe, din alt timp, poate dintr-o lume anterioarã, pe care tocmai o dãdusem uitãrii. Ascultam miratã cuvintele tale pe care nu reuseam sã le înteleg, de parcã ele si-ar fi pierdut substantialitatea si nu mai aveau nici o legãturã cu realitate. Anabell a înteles cã cineva voia sã-mi transmitã un mesaj pe care eu nu eram în stare sã-l receptez, stãteam cu receptorul telefonului în mânã si nu fãceam altceva decât sã spun Yes sau No, iar la urmã sã rostesc conventionalul All right, papa. Si toate acestea se întâmplau pentru cã tu îmi reaminteai cã eu trãiesc un cumplit sentiment al nefiintei, pe care nu-l pot încã abandona pentru cã nu existã un altul sã-l instaurez în mintea si inima mea. Anabell mai era acolo când am terminat convorbirea cu tine si mã întreba miratã din priviri ce se întâmplã, si eu nu stiam ce sã-i rãspund. Am zâmbit o clipã, auzindu-mi ca un ecou îndepãrtat în suflet: Nu e decât un spulber de frunze îngãlbenite pe care le duce vântul…

Vãzând-o în fata mea am devenit deodatã veselã si i-am strigat cu o nebãnuitã bucurie:

- Anabell! Azi e ziua mea de nastere. Împlinesc douãzeci de ani. Te invit la barul fetelor sã ne ospãtãm.

Si-n vreme ce venea spre mine sã mã îmbrãtiseze, pentru o clipã am avut imaginea serbãrilor de acasã, când voi umpleati casa de cadouri, transformând ziua mea de nastere într-o petrecere asurzitoare. Ne-am cuprins în brate cu o neînteleasã frenezie. Cãldura trupului ei tânãr pãtrundea tot mai mult în mine, simteam cum îmi dã putere în vreme ce ne strângeam în brate si eu nu voiam sã-i mai dau drumul. Am comandat lichior, prãjituri, cafea si sucuri si-am rugat-o pe fata de la bar sã ne punã sã ascultãm I love you, un slagãr pe care-l cântã aici toatã lumea în asemenea ocazii, pentru cã are în el ceva miraculos si seducãtor în acelasi timp, ceva între realitate si reverie.

Dupã mica noastrã distractie, mi-am luat rãmas bun de la Anabell si m-am grãbit spre locuinta mea din Little Garden, de parcã n-ar fi fost sfârsit de sãptãmânã, sau poate tocmai de aceea, fãrã sã-mi dau seama ce treabã am sã mã zoresc spre casã. Si-n vreme ce intram pe portita de fier forjat, abia dacã i-am rãspuns la salut lui Mr. John, care a înteles cã sosisem mai devreme ca de obicei de la cursuri si ceva nu era tocmai în regulã. Pentru o clipã i-am vãzut chipul lui de om negru clãtinând din cap cu nedumerire, eu însã am grãbit pasul si-am urcat în camera mea, unde am izbucnit în plâns. Nu a trecut mai mult de o jumãtate de orã cã Mr. John a nãscocit un pretext sã se înfiinteze acolo, ciocãnind cu respect la usã, cum numai el stie sã o facã, ca sã mã întrebe dacã sunt OK si nu am nevoie de ceva. Când am deschis usa, l-am vãzut stând acolo cu zâmbetul lui strengãresc si privirea jucãusã. Tinea în mâna stângã tava cu biscuiti si ceainicul fierbinte, iar dreapta o ascundea încã la spate, sã ghicesc ce are acolo. Si cum eu nu ghiceam, mi-a arãtat vesel buchetul de trandafiri albi, exact ca aceia pe care tu mi i-ai adus înainte cu o sãptãmânã de a pãrãsi tara si a veni aici în Anglia la studii, hotãrâtã sã nu mã mai întorc niciodatã în România.

Mr. John tot mai era acolo în mijlocul camerei, privind cu zâmbetul lui plin de satisfactie cum aranjez trandafirii în vaza albastrã, doar din când în când îsi ridica într-un zvâcnet usor sprânceana stângã în semn de neliniste, si nu mã întreba încã dacã sunt bine si totul e all right. Am vrut sã-l retin la o ceascã de ceai, poate stia cã e ziua mea de nastere, s-a scuzat cã nu poate pentru cã are încã mult de lucru, dar dacã am nevoie de ceva, sã-l chem. I-am multumit pentru grija lui dezinteresatã, nu aveam nevoie de nimic si totul e all right. Mi-a mai aruncat o privire sprintarã, iar pe când închidea usa în urma lui l-am strigat sã revinã.

- Mr. John, dacã nu te superi si ai timp, te-as ruga sã-mi pui la postã mâine dimineatã o scrisoare.

Era fericit sã-mi poatã face cel mai mic serviciu, nu negresit cã as fi aici o strãinã, sunt sigurã de asta. Eram surprinsã cã observam pentru prima oarã de când sunt în Anglia, într-o singurã zi, aceste mici gesturi de solidaritate si eram nevoitã sã-mi reconsider mentalitatea de acasã despre oamenii cu care intram mereu în relatie. Asta a fost imediat dupã prânz si nu stiu de ce eram aproape sigurã cã Mr. John va reveni mai târziu, atunci când va începe din nou cosmarul, momentele acelea de incertitudine si teamã cã nu mai stiu cine sunt cu adevãrat si te voi striga îngrozitã în gând sã-mi sari în ajutor, dar tu nu esti niciunde sã vii sã mã aperi de monstrul care îmi bântuie fiinta. Abia dacã a plecat Mr. John si-am gustat din ceaiul de fructe exotice, cã am si deschis sertarul secretierei cãutând acolo zoritã foile de hârtie velinã pe care sã-ti scriu, cum fac aproape în fiecare zi când mã întorc de la cursuri, cãci trebuie sã-ti mãrturisesc cã asa îmi sfârsesc de obicei ziua de când mã aflu aici în Anglia, implorându-te printr-o scrisoare sã-mi destãinui identitatea, pentru cã de când am plecat din tarã nu mai stiu cu adevãrat cine sunt. În disperarea mea ti-am scris zeci de scrisori, dar pe care nu ti le-am expediat vreodatã. Au fost zile când am ajuns la oficiul postal, am adresat si timbrat plicul, dar mi-a lipsit vointa si curajul de a-l introduce în cutia postalã, am pãstrat însã scrisoarea ca pe un martor loial, dar si ca pe o povarã, astfel cã la un moment dat purtam cu mine un maldãr de scrisori, pe care le simteam ca pe un bolovan de suferintã în geanta mea de bizon.

S-a întâmplat exact cum prevãzusem. Spre searã a apãrut la usa micului meu apartament din nou Mr. John. De data aceasta avea într-un cos lemne pentru cãmin si a aprins pentru prima oarã focul, doar de acum aici e toamnã târzie. L-am vãzut cum, în vreme ce potrivea bustenii în cãmin, mã cerceta cu coada ochiului, iar eu mã prefãceam cã nu-l bag în seamã si-mi vãd de lucru la biroul meu. Curând flãcãrile au tâsnit printre bustenii de stejar si nu mi-am putut stãpâni un chiot de bucurie. M-am dus lângã Mr. John, în fata cãminului, si ne-am ridicat amândoi instinctiv mâinile sã ni le încãlzim. Am râs încântati privind jocul tainic al flãcãrilor. Stiam de acum ce urmeazã sã fac. Si, de îndatã ce a plecat John, m-am repezit la geanta cu care mã duc la cursuri si-am luat din ea maldãrul de scrisori, toate gata pentru a-ti fi expediate. Am desfãcut nu fãrã teamã plicurile si am scos din ele filele scrise, sã ardã asa cum se nãscuserã, una câte una, încetul cu încetul, pentru a scãpa de tot ce îti scrisesem în cele trei luni de când mã aflu aici la Cambridge. Cãminul din salonas s-a transformat curând într-un mic crematoriu, fãrã ca vreun cuvânt sã poatã scãpa de lãcomia flãcãrilor. Ritualul acesta al arderilor de tot, micul holocaust de acolo, îmi dãdea o senzatie ciudatã de bucurie si teamã, dar mai curând de multumire cã reuseam sã mã eliberez de povara trecutului din scrisorile mele acuzatoare, compuse cu migalã seri de-a rândul, când cuvintele pãreau sã capete corpolentã si voiau sã se desprindã din text si sã devinã realitate.

În sfârsit a sosit momentul sã pun pe foc si ultima scrisoare. Am tinut-o în mânã multã vreme într-o încordare tristã. Ceva mã îndemna s-o pãstrez, sã o recitesc, dorind parcã sã constat dacã nu cumva mã înselam în aprecierile mele în momentele acelea de zbucium sufletesc si disperare. O scrisoare e un martor pentru mai târziu… Dar ce nevoie mai aveam eu de martori. Am rupt în bucãti scrisoarea si am aruncat-o deasupra flãcãrilor, care au luminat si mai mult încãperea, pentru cã tocmai se lãsase întunericul.

Ea plãcut sã mã aflu în fotoliul meu si sã privesc detasatã jocul flãcãrilor. Îmi pãrea însã cã se nãscuse altã iluzie, cã mã aflam acolo de foarte multã vreme, cã trecuserã poate câteva zile sau sãptãmâni întregi de când Mr. John a urcat în micul meu apartament cu un cos plin de lemne sã aprindã focul. Când în sfârsit m-am ridicat de acolo si am revenit la biroul la care studiez, am rãmas foarte surprinsã sã gãsesc acolo o coalã albã de hârtie velinã pe care scrisesem cândva un singur cuvânt: Papa. Era începutul unei scrisori, la care probabil renuntasem, si am stiut cã nu mai am nici o scãpare sã-ti scriu, cuvintele se vor nãpusti pe hârtia velinã într-o poveste tristã si cã, dupã ce voi termina scrisoarea, o voi încredinta bunului John sã o punã într-o cutie postalã, ca sã fiu sigurã cã va fi expediatã si o vei citi.

Acum nu mai sunt atât de sigurã dacã m-ai sunat vineri sau joi, sã mã feliciti de ziua mea de nastere, dacã asta s-a întâmplat cu adevãrat sau a existat doar în închipuirea mea. Nu mai sunt sigurã dacã am vorbit cu tine la telefon si apoi am mers cu Anabell la barul fetelor de la subsolul clãdirii universitãtii, unde am comandat lichior, prãjituri, cafele si sucuri dupã ce ne-am îmbrãtisat la iesirea din biroul de relatii cu publicul. Nu mai stiu nici dacã Mr. John a aprins focul în cãmin azi sau ieri, deoarece pentru mine timpul nu mai are nici o importantã. Sunt sigurã însã cã de cum am descoperit coala albã de hârtie cu numele tãu pe biroul meu nu voi mai scãpa de strigãtul acela dupã ajutor, si voi începe sã-ti scriu, mãcar cã stiu cã rãspunsul tãu n-o sã-mi soseascã vreodatã.

Papa, tu stii mai bine ce-i viata si adevãrul despre noi, vreau sã spun despre noi toti, despre tine, despre mama Cela si despre mine, dacã nu a mai existat si altcineva a cãrui prezentã a fãcut ca vietile noastre sã fie altfel de cum au fost ele pânã acum.

Îti aduci aminte, papa, cã în varã, dupã ce rectorul a fãcut publicã lista bursierilor în Occident si Statele Unite pentru anul universitar urmãtor, si numele meu era acolo undeva destul de sus pe lista aceea, dupã ce tu si Cela mi-ati fãcut surpriza aceea minunatã, cumpãrându-mi rochia vãzutã cândva la o casã de modã, pe care mi-o dorisem atât de mult si vouã vi s-a pãrut cã nu e destul cadoul vostru sã fiu fericitã, a urmat o excursie de douã sãptãmâni în Croatia, pentru cã esticii nu pot iesi în familie din fatidicul lor spatiu, despre care nu vreau sã vorbesc. La reîntoarcere tu ai avut ideea sã ne oprim pentru câteva zile la Busteni sau Predeal, de unde sã facem drumetii si excursii, ca în fiecare an, pentru cã, în opinia ta, numai acolo pe cãrãruile muntelui putem regãsi libertatea atât de necesarã omului coplesit de tot felul de agresivitãti din închisorile sistemului, de la Institut si Universitate… Era într-adevãr minunat ca dupã ce ne cãtãram pe stânci, uneori cu un mare dificultate, pânã în vreun gol alpin sau vreun pisc de stâncã, lumea citadinã sã ni se parã irealã. Acolo, mai sus de noi nu mai era decât cerul senin de varã… Si nu stim cum se fãcea cã mai de fiecare datã Cela câstiga întrecerile noastre si totdeauna trebuia sã punem la cale vreo micã stratagemã sã o poatã învinge unul dintre noi. De data aceasta însã, de cum ne-am instalat în apartamentul retinut de tine prin fax, Cela a acuzat oboseala, durerile de cap si indispozitia si n-a mai urcat cu noi pe munte: “Duceti-vã voi pe creastã… Eu nu mai pot… Cred cã am îmbãtrânit…” A doua zi de dimineatã am luat-o amândoi cu rucsacurile în spate pe cãrãruia dintre jnepeni, sã cucerim încã o datã muntele. În douã ore si jumãtate eram urcati deja pe creastã, scrutând cu privirile mirajul depãrtãrilor. Era devreme. Din hãurile de sub noi se ridicau încã fuioare firave de ceatã. Soarele strãlucitor scãlda depãrtãrile din jurul nostru, numai Muntele Celãlalt era acoperit de nori si curând a fost învãluit de ploaie. Curând a început sã plouã si dincoace de Prahova, si printre picãturile mãrunte de ploaie se vedea Caraimanul învesmântat într-un curcubeu de luminã.

Am continuat sã mergem o orã întreagã pe cãrãruia umezitã de ploaie, chiar pe creastã spre Tancul Voinicului, pe care urcam de fiecare datã când era vreme bunã. Era trecut de amiazã. Cãlcam amândoi precauti pe marginea prãpastiei, cãci tu îti propusesesi sã traversãm versantul pe Spinarea Porcului pentru a ajunge la Masa Maicii Domnului. Ploaia se întetea, iar mie mi s-a fãcut fricã: „Terminã, papa, cu nebunia asta!” ti-am strigat eu din urmã, dar tu ai continuat sã mergi mai departe, pentru cã mai fãcusesi isprava asta cândva, demult în studentie. Te-ai oprit si ai cercetat o vreme hãul cu privirile mirate. Pãreai descumpãnit si ai fost de acord cã era prea riscant sã mergem mai departe. Deodatã pe fata ta s-a asezat un vãl de tristete, te-ai întors spre povârnisul muntelui de parcã ai fi vrut sã-l iei în brate, poate ti se fãcuse si tie fricã. Te-am vãzut ezitând si peste o clipã ai cãlcat cu un picior în prãpastie, dar te-ai rãsucit repede si te-ai prins cu ambele mâini de tancuri. Încremenisem acolo si n-am mai putut spune ceva de spaimã, tu însã ti-ai pãstrat cumpãtul, ai reusit sã te cateri în potecã si ai început sã râzi de întâmplarea ce îti putea fi fatalã. Abia scãpaserãm de nenorocirea asta cã furtuna s-a dezlãntuit cu furie. Torentele au acoperit repede cu aluviuni cãrãruia de pe Povârnisul Catârului, încât coborârea a devenit o aventurã periculoasã. În câteva locuri a trebuit sã folosim coarda, sã ne ancorãm pentru a putea coborî. Pentru un timp ne-am adãpostit de furtunã într-un refugiu construit cu câtiva ani în urmã de cãtre salvamontisti si mã întrebam, în vreme ce îti priveai bratele julite, cum ai deprins gustul acesta al riscului, de ce îti place sã te afli mereu în vecinãtatea mortii.

Am sosit târziu la vila din Busteni, unde am gãsit-o pe Cela îngrijoratã. Ti-a privit bratele rãnite, bandajate de noi în pripã acolo pe creastã si mã miram cã nu te întreabã ce s-a întâmplat. Ea întelegea mai bine decât mine idealul tãu de libertate, de aceea poate ti-a curãtat rãnile si ti le-a pansat în tãcere.

Seara am coborât la pensiunea de la parter, unde, în lipsa noastrã, Cela comandase frigãrui si pui pane cu piure de cartofi si ciupercute. Pe masa noastrã chelnerul a adus o vazã cu flori de câmp si a aprins douã lumânãri albe. Cela ne obisnuise cu asemenea momente solemne. Ni s-a adus vin rosu de Drãgãsani si înghetatã cu friscã si nu m-am întrebat atunci de ce mama Cela organizase ospãtul acela, ce eveniment important serba ea fãrã sã ne spunã si nouã. De undeva dintr-un difuzor se revãrsa în salonas o muzicã suavã de Bellini. Toti eram multumiti, obositi si visãtori, încât conversatia pãrea de prisos. Dupã ce am bãut pe îndelete cafeaua, am urcat în camerele noastre sã ne odihnim. Tu introdusesesi însã regula de a citi fiecare douãzeci de pagini de literaturã înainte de a adormi. Nu mai sunt sigurã dacã citeam atunci Oameni de porumb a lui Asturias sau Un veac de singurãtate a lui Marquez (aveam amândouã romanele cu mine) si, pe când mã adânceam în lectura cãrtii, v-am auzit vorbind în soaptã. Din discutia voastrã se degaja îngrijorarea. Eram surprinsã de o asemenea discutie pentru cã vã auzeam pentru prima datã vorbind în soaptã. Nenorocirea a fost cã usa camerei voastre era întredeschisã si n-am putut face ceva sã nu aud cuvintele voastre, ba m-am ridicat repede din pat si m-am apropiat de usã sã aud mai bine, bãnuind cã îmi ascundeti ceva teribil, ce eu nu trebuia sã stiu. Dar te asigur, papa, cã fãceam pentru prima datã în viata mea gestul acesta deplorabil, pe care nu mi-l voi putea ierta niciodatã. Dumnezeule, ce moment de fatalitate! Deodatã, uluitã de acel ceva dureros pe care îl deduceam din discutia voastrã, mi s-a pãrut cã încep sã trãiesc în ireal. Prin sticla matã a usii ce ne despãrtea, zãream silueta Celei, care se plimba agitatã prin camerã. La un moment dat am auzit-o spunând: „Dar, Val, cum as putea sã-i spun dupã douãzeci de ani ai ei si ai nostri cã voi naste un copil, cã ea nu e fiica noastrã… Cum ar accepta ea aceastã realitate?…”

Stãteam încremenitã, lângã usa camerei voastre, de acest posibil adevãr pe care nu înteleg cum mi l-ati ascuns atâta vreme. Inima mea s-a zbãtut cu putere, dorind parcã sã-mi iasã din piept, sã mã pãrãseascã. Mi-am înãbusit cu greu un strigãt de uimire si durere. Vestea ce mi-o dãdea mama Cela, fãrã sã vrea, a venit spre mine ca un trãsnet, de care nu mã puteam apãra.

Cum adicã, papa? Cum asa deodatã, numai pentru cã Cela sperã sã aibã un fiu al ei, eu sã nu mai fiu fiica voastrã iubitã. Oh! Papa, toate dezmierdãrile si mângâierile voastre, gesturile acelea de gingãsie si tandrete de pe vremea când eram copil s-au topit si nu mai au pentru voi nici o importantã? Doamne Dumnezeule, tot ce ati fãcut voi pentru mine n-a fost decât o minciunã? O! de-ai sti cât de mult am urât în momentul acela minciuna voastrã, cât de mult v-am urât pe fiecare, pe tine mai întâi cã mi-ai creat iluzia fericirii, cã voi putea rãzbi în viatã cu propriile mele puteri; am urât-o pe Cela, cã timp de douãzeci de ani a încercat sã-mi fie mamã bunã, ascunzându-mi adevãrul; m-am urât pe mine pentru cã am acceptat mascarada voastrã. Si mai tare mã uram cã m-am nãscut.

Nu înteleg, papa, cum într-o singurã clipã am devenit o dezmostenitã a sortii si sunt azvârlitã în neant din pricina nesãbuintei unor nenorociti de oameni care m-au abandonat într-un cãmin de copii orfani…

Cândva ati stins lumina si probabil ati adormit, pentru cã susotelile voastre au încetat. Am rãmas o vreme acolo, ghemuitã lângã usa întredeschisã a camerei voastre si curând am început sã plâng, nu numai pentru cã un copilas al Celei îmi va lua locul în inimile voastre, ci pentru cã lumea, cu toate lucrurile din jur, îmi este ostilã. Am încercat zadarnic sã adorm, sã uit falsa mea identitate cã n-am reusit, pentru cã în sufletul meu apãruse asemenea unui fior teama mortii, de care fusesem atât de aproape în ziua aceea.

O vreme am privit de al fereastra camerei mele, peste vârfurile întunecate ale copacilor, crestele Costilei, acolo unde cu câteva ore în urmã tu te-ai dezechilibrat si ai cãlcat cu un picior în prãpastie. Peste Costila începuse sã plouã si curând ploaia a coborât peste pãdurile de brad din apropiere. Nu peste mult timp stropi de ploaie au izbit în geamurile vilei noastre. Când ploaia s-a mai potolit, am deschis fereastra sã intre în camerã rãcoarea aerului de afarã. Pãdurea vuia usor, iar de undeva de departe am auzit susurul pârâului. De pe crengile negre ale celor doi pini de la intrare se prelingeau stropi mari de apã, lovind la intervale egale caldarâmul. Noaptea trecuse totusi repede. Deasupra coamelor muntoase a sângerat deodatã geana rãsãritului. Brusc, de sub streasina vilei a tâsnit speriatã o pasãre noptaticã, probabil speriatã de scârtâitul usii masive de al intrare. Nu a durat mult cã te-am vãzut iesind din clãdire, ai privit spre aura sângerie a rãsãritului si, dupã o scurtã ezitare, ai pornit-o pe cãrãruia umezitã de ploaie dintre jnepeni. Îmbrãcasesi si de aceastã datã costumul tirolez, iar pe umeri purtai pelerina albastrã. În mâna dreaptã aveai toporisca, de care nu te desparti niciodatã când urci pe munte, dar de data aceasta nu mai loveai în mers cu coada ei vârful bocancului, cum îti este obiceiul, ci cercetai cu ea marginea potecii, asa cum fac orbii fãrã însotitori. Constatam pentru prima oarã cã erai usor încovoiat de spate si nu mai aveai verva din mersul pe munte de altãdatã, ci mai curând cãlcai pe cãrãruie sovãielnic. Curând ai dispãrut printre copaci spre pârâias, si-am fost sigurã cã vei urca din nou pe Costila sã traversezi pe Spinarea Porcului de unul singur Hãul Fecioarei. Am alergat speriatã în camera voastrã sã-i spun Celei sã te opreascã sã faci vreo nebunie. Mai era încã în pat acuzând oboseala. Mi-a zis fãrã sã-si întoarcã privirile de la perete:

- Lasã-l, el stie mai bine ce face…

Vocea ei îmi pãrea strãinã si îndepãrtatã. Peste o orã coboram totusi împreunã sã luãm micul dejun la pensiunea de la parter. Avea fata ciroticã a bolnavilor de ficat si buzele vinete, cum nu o mai vãzusem vreodatã. A refuzat ochiurile cu suncã preferate altãdatã. Abia a gustat pâinea si ceaiul, când mi-a spus cã i se face rãu, cã are dureri de cap si ameteli si se teme cã nu va putea urca pe propriile-i picioare în apartament. Si într-adevãr am fost nevoitã sã solicit bãiatul de la bar sã ne însoteascã. Sus, m-am oferit sã chem o salvare sã o ducã la spital sau mãcar sã vinã un medic s-o vadã, dar ea a refuzat, preferând sã stea în pat pânã ce te vei întoarce tu de pe munte. A cerut bãiatului sã-i aducã sus ceaiul si câtiva biscuiti, s-a bãgat în pat si curând a început sã geamã usor, apoi tot mai tare. N-o mai uram atât de mult, poate n-o mai uram de loc, si mi se pãrea cã suferinta ei se datora poate si abandonãrii mele, cã nu-mi mai era mamã, iar metamorfoza aceasta nu se putea întâmpla decât printr-o asemenea suferintã. N-o puteam lãsa acolo sã sufere, l-am cãutat pe administratorul vilei care mi-a dat câteva calmante, iar spre prânz Cela s-a simtit ceva mai bine. Tu ai revenit spre searã. Cum ti-am auzit pasii pe coridor, am alergat în hol sã fiu sigurã cã esti în viatã. Fiinta mea umilitã nu voia încã sã vã desfidã îndeajuns, sã se desprindã de voi, si-mi pãrea straniu cã mã aflam acolo, în preajma voastrã…

Cum Cela a acuzat în continuare oboseala, ametelile si durerea de cap, a doua zi am plecat spre casã. Tu ti-ai reluat activitatea la Institut, pentru cã trebuia sã termini un studiu pânã în octombrie când la Bucuresti se tinea Congresul International al Biologilor. La propunerea ta, Cela s-a supus unor lungi investigatii medicale, iar eu trebuia sã-mi îmbunãtãtesc cunostintele de limba englezã pentru a mã integra cât mai repede în fluxul unei sectiuni a facultãtii de fizicã nuclearã a Universitãtii Cambridge. Fiecare din noi avea preocuparea lui si nici unul nu mai gãsea timp si resurse sã comunice cu ceilalti. Veneai acasã târziu, ca de obicei, si mai întâi te opreai în viviera de la subsol si colonia de cobai, zãbovind acolo îndelung ca sã compari rezultatul experientelor de la Institut cu cele de acasã. Erai prea ocupat sã te mai intereseze si altceva. Totusi ti-ai gãsit timp sã rezolvi obtinerea mai degrabã a pasaportului meu si a valutei, motivând cã prezenta mea cu douã sãptãmâni mai devreme în Anglia îmi va da posibilitatea sã mã familiarizez cu mediul englezesc si sã-mi fac acolo unele relatii. Papa, oare acesta sã fi fost adevãratul motiv pentru care m-ai izgonit de acasã? Nu, nu, papa! Nu doar cã voi nu-mi sunteti pãrinti adevãrati, nu numai aceasta… Oh! Mai e încã ceva ce-mi ascundeti si mie îmi scapã. Ce nu trebuia sã stiu si sã aflu, cã ati continuat sã susotiti între voi si dupã ce ne-am reîntors de la munte acasã?… Ei bine, aceste susoteli ale voastre mi se pãreau o subversiune împotriva mea, un complot împotriva cãruia nu aveam cum sã mã revolt si sã lupt. Iar dacã pânã atunci îmi rãmânea iluzia cã am obtinut ceva de la viatã cu propriile mele puteri, din momentul aflãrii faptului cã eu nu sunt cine credeam cã sunt, am început sã cred si apoi sã fiu convinsã cã toate rezultatele si succesele mele de pânã atunci ti se datoreazã tie, pozitiei tale privilegiate la Universitate si Institut: notele excelente, premiile anuale, toate diplomele si recompensele si, la urmã, bursa aceasta aici la Cambridge, de care ar fi putut beneficia altcineva, poate o fatã sãracã. Iar eu n-am fãcut nimic altceva, nu am alt merit decât sã fi fost fiica cuminte si ascultãtoare a ilustrului profesor de biologie celularã Valentin Condurache, membru plin al Academiei Nationale si corespondent al mai multor academii din strãinãtate. Ce mârsãvie, papa! Pânã ce si porecla mea din universitate ti se datoreazã tie. Mai tii minte, cred, cum de ziua mea de nastere puneai la cale miniconcertele de pian în salonul de acasã: Beethoven, Brahms, Sostakovici… Si eu trebuia sã mã supun vointei tale, sã interpretez în fata tuturor lieduri si arii din opere sau concerte simfonice, desi erai sigur de mediocritatea si platitudinea talentului si a interpretãrii partiturilor, dar tu îti satisfãceai astfel plãcerea si vanitatea cã noi, eu, tu si Cela, suntem si altceva decât stiu ceilalti cã suntem si erai mândru de asta si nu mã miram prea mult când îti anuntai invitatii: „Veniti sã vedeti cum stie sã cânte Printesa mea la pian! Hai, Paula, lumea vrea sã te asculte!” Si uneori reuseai s-o convingi si pe Cela sã mã acompanieze, sã cântãm nu stiu ce bucatã la patru mâini. Am înteles si mai putin, papa, gestul acela al tãu de a invita uneori sã petreacã ziua la noi câtiva copii de la orfelinat si cã Cela era de acord cu tine. Fãcea fripturã si prãjituri, pregãtea sucuri de fructe de pãdure, pentru cã ei erau „frãtiorii mei” si trebuia sã aibã cineva grijã de ei, sã se bucure de viatã… Papa, n-am fost niciodatã egoistã, îmi pãrea însã exagerat gestul tãu, prea te comportai patern cu copiii aceia nevinovati, iar când te-am însotit odatã acolo la Leagãn, m-am mirat sã-i aud pe toti rostind pe apucate: „Tata, tata, tata…”. De atunci, Cela te-a oprit sã mã mai iei cu tine acolo. Aveam deja opt-nouã ani si-n mine se putea naste un nebãnuit si cumplit sentiment de frustrare, tu ai înteles asta si ai renuntat sã mai aduci copii de la Leagãn acasã… Intuiam cã se întâmplã ceva straniu în casa noastrã, asta se vedea mai ales în comportamentul Celei, repetat la nesfârsit de ziua mea, când, dupã ce era o zi întreagã veselã, uneori exagerat de expansivã, spunea glume sau cânta cu mine la pian, spre sfârsitul petrecerii devenea deodatã tristã, pleca de acolo si nu mai revenea mult timp. Cândva i-am simtit lipsa, m-am dus s-o caut si-am gãsit-o plângând în camera ei. Am venit îngrijoratã sã-ti spun, dar tu m-ai linistit zicându-mi cã asa e ea, cã acesta e felul ei de a se bucura: „Ai crescut mare, esti frumoasã si inteligentã… Vei întelege ce se întâmplã când vei fi si tu mamã”. Mai târziu, peste câtiva ani, pe când eu eram elevã la liceu, dupã ce am vizitat mai multi ani la rând mãnãstirile din Bucovina, Cela si-a fãcut un mic altar acasã, dupã modelul unei mãicute de la Vãratic, si se retrãgea acolo sã plângã si sã se roage…

Nu înteleg, papa, ce monstru si-a înfipt tentaculele în sufletele noastre, ce duh rãu ne bântuie casa în ultima vreme, cum o bucurie asa de mare ca venirea pe lume a unui copil produce atâta teamã si suferintã, de ce viata noastrã s-a transformat deodatã într-un cosmar. Oh, papa, ce straniu e totul! Acum întelegi de ce îti scriu impacientatã. Cum as putea accepta eu altã identitate, cã sunt fiica unor oameni sãrmani si iresponsabili care, dupã ce m-am nãscut, m-au lepãdat într-un orfelinat, ca pe un lucru de prisos. Ar fi trebuit sã mor si sã mã nasc din nou ca sã accept asta. Si-ntr-o searã, pe când tu nu erai acasã, am hotãrât sã nu mai trãiesc. Am intrat în laboratorul de la etaj, unde stiam cã tii cianura si stricnina pentru micile vietuitoare în suferintã, si cum acolo era întuneric si nu gãseam borcãnasele, poate le dosisesi undeva, am rãsturnat etajera cu eprubetele si minidozatoarele, iar zgomotul asurzitor a adus-o pe Cela acolo, a aprins lumina si, vãzându-mã cu un borcãnas în mânã, mi-a strigat intrigatã: „Ce faci? Ti-ai pierdut mintile?” Era prea târziu. În mine îsi fãcuse loc moartea. Hotãrâsem sã nu mai exist. Cela mi-a smuls din mânã borcãnasul cu stricninã, m-a prins energic de brat si m-a tras în holul laboratorului. Eram fatã în fatã, Cela mai tinea în mânã borcãnasul cu substanta letalã si, vãzându-l, am început sã tremur îngrozitã: dacã nu sosea ea la timp acolo, eu n-as mai fi fost în viatã. Ne priveam uluite. A deschis bratele, iar eu m-am aruncat la pieptul ei în hohote de plâns. Când m-am mai linistit, ne-am asezat pe canapeaua de acolo si-a strigat-o pe Sara sã ne aducã câte un suc de fructe. Nu mi-a cerut sã-i explic ce se întâmplase, ce însemna gestul meu disperat, doar mi-a sters lacrimile si m-a mângâiat, încercând sã mã linisteascã si încurajeze. Am iesit apoi împreunã în grãdinã si ne-am asezat pe o bancã de pe alee. Am plâns din nou cu fata ascunsã la sânul ei, simtindu-i parfumul de levãnticã pe care Cela si-l preparã singurã, dupã o retetã proprie în laboratorul de acasã. Când s-a încredintat cã mi-am mai revenit, am auzit-o spunând: „Avem destule motive sã fim fericiti. Tu stii, Paula, cã omul are datoria sã încerce sã fie fericit… Ati lua viata e un pãcat de moarte. Tu esti tânãrã, ai viitorul în fatã”… Auzeam pentru prima datã de la ea cuvintele acestea si mã surprindea amestecul de gândire aristotelicã si viziune crestinã, idei pe care probabil Cela le dezbate cu studentii sãi la cursurile si seminariile de filozofia dreptului, iar chestia asta scolasticã nu mã putea convinge cã meritã sã trãiesc. O asemenea încercare depãsea puterile mele.

Am rãmas o vreme singurã pe bancã, ea s-a dus sã-mi facã un ceai. Umbrele înserãrii deveniserã negre. Murmurul noptii mi se pãrea cã are ceva din ritualul unui cântec funebru si-am început sã tremur din nou. Cela mi-a adus ceaiul si, simtindu-i cãldura si aromele, am înteles cã omul nu-si poate lua când vrea viata, chiar dacã îi este greu si i se pare cã nu mai poate suporta sã vietuiascã, pentru cã nu-i apartine cu adevãrat, ci i-a fost lãsatã vremelnic sã o trãiascã. Cum a plecat Cela de acolo, m-am dus în camera mea, dar ceva m-a izgonit de acolo si-am alergat în pãrculet, unde vãzusem lângã banca pe care stãtusem cu Cela un iepuras muribund, cãruia îi redasesi libertatea. L-am luat în brate, mai era încã viu, îi simteam bãtãile inimii, dar trupul lui începuse sã se rãceascã. Atunci, de undeva din adâncul sufletului meu, a izbucnit un tipãt: „Esti un criminal, papa! A început sã-mi fie fricã de tine!” Curând am auzit la poartã uruitul Fordului tãu si m-am grãbit sã urc în camera mea, sã nu mã întâlnesc cu tine. Probabil Cela îmi pusese un somnifer puternic în ceai si am adormit repede. A doua zi m-am trezit târziu, tu plecasesi devreme la Institut. Pe noptierã am descoperit buchetul de trandafiri albi si biletelul tãu. Tot acolo era pasaportul si cele o mie de lire destinate plecãrii mele în Anglia. Probabil ai intrat în camera mea fãrã ca eu sã-mi dau seama si, gãsindu-mã dormind, mã vei fi sãrutat pe frunte, cum fãceai când eram micã, si ai lãsat acolo pe noptierã o parte din mãrturia vietii noastre.

Eram foarte slãbitã. Mi se pãrea cã mã risipesc în casã asemenea unei picãturi de cernealã într-un pahar de apã si as vrea sã mã impregnez în lucrurile de acolo, ca ele sã-mi pãstreze fiinta. Le-am privit si mângâiat pe toate, mai întâi pe cele din camera mea, am coborât mai apoi în bibliotecã sã-mi iau rãmas bun de la cãrti si lucrurile de acolo, între care îmi petrecusem multe ore de desfãtare. Privirile mele au mângâiat si sorbit lacome cãrtile, mai întâi pe cele din rafturile de sus, apoi pe cele din rafturile din mijloc si-n cele din urmã pe cele din rafturile de jos, unde se aflã volumele în limbile orientale, din care am desprins o carte la întâmplare. În ea am descoperit Jurnalul Celei, pe care n-am avut puterea sã-l deschid si sã-l citesc. Privirile mele s-au oprit mai apoi asupra celor patru tablouri de artã de pe peretele din vest, pe care de atâtea ori le-am admirat. Dintre ele îmi zâmbea Câmpul de maci, cumpãrat de noi din Zagreb în varã, când am vizitat Croatia. Am atins cu sfialã mobilele de nuc sculptate cu arabescuri ciudate, am deschis micul bar din care a izbucnit mirosul havanelor de tutun fin pe care tu le oferi musafirilor importanti. Nu am deschis pianul de teamã sã nu izbucneascã din el vreo Odã a bucuriei

Nu stiam cã mã atasasem într-atât de mult de lucruri, încât sã-mi fie cu neputintã sã le pãrãsesc. De ele mã leagã secvente de viatã, si frânturi din ele, din cele pe care timpul nu le-a estompat, îmi revin mereu în minte. Cred cã în fiecare din scrisorile mele anterioare ti-am relatat una dintre aceste secvente, care mi-au marcat mai apoi viata.

Mai eram pasionatã de biologia celularã, ba chiar mã decisesem sã fac din ea carierã, când în una din zile m-ai luat cu tine sã vizitãm colonia de cobai ca sã-mi arãti un ultim experiment ce îl fãceai în paralel la Institut si acasã pe micile vietuitoare. Devenisem curioasã, pentru cã tocmai inoculasesi celule cancerigene unei perechi de soricei albi. De cum am pãtruns în vivierã, ti-ai manifestat surprinderea cã Tomy nu supravietuise lui Emily decât o zi, mãcar cã îi inoculasesi celulele cancerigene o sãptãmânã mai târziu. Ai cules soriceii pe o tavã si curând te-am auzit spunând: „Singurãtatea de o zi i-a fost fatalã!”, apoi ai încercat sã te corectezi spunând ceva de rezistenta la nivelul dozelor. M-a uimit expresia fetei tale în vreme ce priveai trupurile fãrã viatã ale celor doi soricei si-am tresãrit la gândul cã tu faci experiente care n-ar trebui sã fie permise. O mai fãcuserã si alti cercetãtori înaintea ta si încã pe oameni, cu toate acestea, chiar fiind vorba de descoperirea cauzelor unor boli si gãsirea remediului pentru stoparea lor, uciderea soriceilor mi se pãrea o grozãvie. I-ai lepãdat în micul container electric ca sã-i arzi…

Nu stiu de ce îti spun povestea asta, poate pentru cã sunt foarte singurã sau din alte motive, cum ar fi nenorocirea cã nu mai sunt în stare sã disting între bine si rãu, între iubire si urã.

Sunt cu adevãrat obositã si gândurile mele nu vor sã meargã mai departe.

Mi-e atât de greu sã închei, papa. Am sentimentul cã de îndatã ce voi lãsa stiloul din mânã, fiinta mea se va dezintegra.

Paula

P.S. Nu-mi mai trimiteti bani. Cu ajutorul unor prieteni, mi-am aranjat o slujbã la Biblioteca Universitãtii, asa încât, pe lângã bursã, am destui bani sã mã descurc singurã.

Continuare : Partea a IV-a : Scrisoarea Celei cãtre Paula
sau : Înapoi la cuprinsul romanului

sus

L'innocence du serpent
Editions Teognost, Cluj-Napoca, 2005
[traduction: Elena Soare]

Innocence du SerpentTable des matières

Téléchargez le roman L'Innocence du Serpent en format pdf.

Amintiri din sezlongul albastru

Cuprins

  1. Inflexiuni si reverberatii
  2. Inelul de logodna
  3. Cantecul lui Gabriel
  4. Nebuni sinucigasi
  5. O vioara Stradivarius
  6. Fiicele pierzarii

Nota autorului: Urmatoarele capitole vor fi adaugate pe masura ce ele vor fi definitivate.

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea