Publicistica literara
Articole de presa
Femeia ideală
După ce în urmă cu câteva zile am scris o primă variantă a acestei tablete, am meditat şi mi-am reconsiderat întrucâtva opiniile, nu în esenţa lor, despre femeia ideală, care ar fi urmat să devină personaj principal al uneia dintre prozele mele, nu mai ştiu sigur care, "Inocenţa şarpelui" sau "Bucuria secretă". Pentru că în imaginaţia mea acest personaj nu prindea un contur clar, m-am hotărât să-l caut în realitate, să găsesc modelul ideal de frumuseţe şi sensibilitate, aşa cum au procedat pictorii care au înfăţişat femeia în tablouri celebre, o femeie trăindă. Aşa că, de fiecare dată când se ivea prilejul, făceam îndelungi căutări şi observaţii în speranţa găsirii prototipului. Dacă ieşeam la plimbare sau zăboveam pe o terasă la o cafea, de mergeam la un spectacol, la ştrand sau mă aflam în tren, căutam cu asiduitate modelul unei feminităţi deosebite. Ei bine, această femeie nu trebuia să se asemene nici pe departe cu cele din romanele de dragoste, nici cu manechinele care prezintă vestimentaţia unor case de modă; nici vorbă femeia ideală dorită s-o transpun într-o operă literară nu trebuia să aibă nimic din frivolitatea vedetelor de cinema şi prea puţin din femeia unică din romanele lui Camil Petrescu, cum e doamna T., în cazul căreia frumuseţea se identifica în bună parte cu inteligenţa şi rafinamentul cultural. Femeia asta n-aş fi vrut să semene cu nici una dintre colegele mele de facultate, frumoase dar necoapte la minte, cu care urcasem cândva pe munte. Trebuia, în exigenţa mea, să fie o femeie împlinită şi serioasă, în calea căreia nu stăteau nici un fel de bariere.
Nu dispuneam de o grilă ca cea pentru o Şeherezadă. Putea să fie brunetă, blondă sau şatenă, poate chiar roşcată cu pistrui, având ochii verzi irizaţi sau de culoarea cicoarei, cu zâmbetul într-un surâs potolit, uşor ironic, o femeie care nu se pierde când un bărbat îi face avansuri.
A fost un lung exerciţiu de căutare înspre sfârşitul căruia, spre dezamăgirea oricărei femei, înclinam să cred că modelul pe care îl căutam nu există.
Am perseverat totuşi, fără să mărturisesc cuiva trăirea mea, ca şi cum o astfel de confesiune ar fi făcut să dispară pentru totdeauna misterul. Au fost câteva situaţii însă în care mi s-a părut că am descoperit modelul. Într-o seară de vară, pe o alee potopită de trandafiri înfloriţi, se plimbau doi tineri îndrăgostiţi ale căror gesturi pline de tandreţe m-au mişcat. Aha, mi-am zis, eu caut femeia cuprinsă de fiorii iubirii aflată în prezenţa unui partener care răspunde cu aceeaşi intensitate trăirilor ei, nepunându-şi niciodată problema despărţirii, a eşecului.
Cred că eram pe punctul de a cunoaşte o asemenea femeie când am început să scriu "Bucuria secretă". Era o femeie frumoasă cu care conversasem în câteva rânduri într-o oarecare intimitate, mă temeam însă că se va îndrăgosti de mine şi-am început s-o evit. Problema ei era nu că se aprindea prea repede, de pildă dacă îi sărutam faţa sau mâna, ci că încerca, cu asiduitate, să mă convingă cât e de citită şi emancipată. N-am fost prea surprins să aflu peste vreo două-trei luni că şi-a abandonat familia şi a fugit cu amantul ei în Argentina. Aşadar avea un amant, dar flirta şi cu mine.
Într-o toamnă ruginie, a apărut Ea, ca din senin. Era de-o frumuseţe intangibilă şi-o sensibilitate ca a petalelor florilor de mai. M-a siderat cu privirea ochilor ei albaştri cum nu mai văzusem. Mergea undeva la serviciu şi era totdeauna singură. Eram hotărât să găsesc un prilej de a intra în vorbă cu ea, să-i aud modulaţiile vocii. Dar în ziua în care urma s-o abordez nu mai era singură. Ducea de braţ un bărbat cu o evidentă infirmitate, iar speranţa mea a devenit pentru totdeauna deşartă. Cred că terminasem de scris "Bucuria secretă" şi-am fost capabil să-mi înving orgoliul şi să notez în Jurnal: Toate femeile sunt într-un anumit fel frumoase, important e să le descoperim cu adevărat feminitatea...
10 noimebrie 2005