Publicistica literara
Articole de presa
Picătura otrăvită
Mai serile trecute, pe un post de televiziune, un român se dădea de ceasul morţii că el ştie mai multe chiar decât serviciile secrete americane despre atacul asupra turnurilor gemene World Trade Center din acel dezastruos 11 septembrie, care a marcat o nouă eră sau măcar o nouă viziune asupra problemelor de securitate ale lumii civilizate în lupta cu terorismul. Bravul nostru român prezenta ca sigură introducerea mai înaintea lovirii de către cele două avioane a turnurilor în acestea a unei mari cantităţi de explozibil, care ar fi fost şi caza prăbuşirii atât de rapide a acestora. Chestia pe care voia să ne-o inducă în minte acest prooroc român este cât de slabe sunt serviciile secrete americane şi de altfel cât de precară e întreaga organizare SUA.
Cu o zi mai înainte, un fost artificier la o mină din Apuseni, mă asigura că „explozia” gripei aviare nu-i altceva decât începutul războiului bacteriologic, după care mă întreabă: “Păi spuneţi-mi dumneavoastră ce căutăm noi în Afganistan şi în Irak? Şi să ne mai mirăm că avem gripă aviară?”
Dar dintre toţi cel mai hazliu a fost poetul patriot. El îşi asigură cititorii în tableta sa de joi că gripa aviară nu e nimic mai mult sau mai puţin decât “cadoul murdar” al UE, căci să nu uităm că virusul ne-a fost trimis din Ungaria şi Slovacia de o mână criminală, ca să ne provoace nouă “o catastrofă naţională”. Şi poetul patriot arată cu degetul şi scrie negru pe alb să ştie toată lumea cine e criminalul: guvernul şi mai întâi primul ministru. Păi dacă e vinovat guvernul şi nu păsările călătoare de apariţia virusului în ogrăzile oamenilor, acolo trebuie să fie şi interesele, şi marele patriot se întreabă retoric: “Ale cui sunt fermele?”, ca mai apoi să conchidă patetic şi lacrimogen “Sărmană ţară, unde am ajuns! (…) Sărmanul ţăran român, sărmanul om sărac, nu se mai poate apropia de magazinele de la oraş, căci de acum carnea e adusă de la mari străinătăţi”, la care adaugă: “Nu cumva acesta este un fals ajutor pentru integrarea noastră în UE? Tragic! Dramatic!”. Lăsând la o parte această ciudată abordare într-o nefericită gradare, descendenţă, căci tragicul e mai mult decât dramaticul, poetul mai-mai să ne înduioşeze, când deodată devine nostalgic: “Cum să ne apărăm? Simplu. Să redevenim ce-am fost şi-n agricultură, şi-n istorie, şi-n învăţământ şi cultură şi-n politică şi pe deasupra să dăm noi lecţii”. A fost momentul în care mi-am adus aminte de învăţământul de partid din timpul dictaturii comuniste şi a umilinţelor.
Aberaţiile reapar, căci virusul comunist a rămas în oameni şi e de nevindecat. “Tragic! Dramatic!” mai ales când e să faci faţă schizofreniei. De aceea, poate tocmai de aceea ar fi fost bună o lege a lustraţiei…
1 iunie 2006