Cornel Nistea
scriitorul

Exuberanti pe soselele din Germania

- din ciclul "Cucerirea Vestului" -

La iesirea din Passau, pe soseaua veche, înainte de a intra pe autostradã, dupã ce neamtul ne-a scos din oras si ne-a arãtat drumul, la vreun kilometru în fata noastrã, spre sud, se profilau pe cer cele douã arcade uriase ale podului nou de peste Dunãre la câteva zeci de metri deasupra fluviului. Îmi pãrea neverosimil sã-l vãd în stânga noastrã si noi sã ne aflãm de cealaltã parte, spre nord, probabil cã în goana nebuneascã dupã Mercedesul neamtului nici mãcar nu ne-am dat seama cum traversasem Dunãrea si-acum fixam cu privirea uriasa constructie rutierã din sud-vest peste care trec concomitent câteva sute de autovehicule. Am avut ceva mai târziu prilejul sã privesc de undeva de sus, din Turnul Televiziunii din Hanovra, un asemenea râu de masini, asemeni unor cãrãrui de furnici spre un musuroi sau mai curând le-am asemãnat cu arterele din corpul uman prin care celulele sanguine circulã cu repeziciune, traversând o vertebrã spre a se duce sã irige o anumitã parte a trupului, ca mai apoi sã se reîntoarcã prin plãmânii omului sã se oxigeneze, ca sã plece din nou spre organul vital ce-l alimenteazã neîntrerupt, dând viatã celulelor pe care le alimenteazã prin mii si mii de vase capilare. Acolo jos, autovehiculele, si cele mai mari, par niste minuscule gângãnii ce aleargã zorite în misiunea lor tainicã. Prea rulasem pânã atunci linistiti pe traseul turistic de-a lungul Dunãrii, iar acum plonjam pur si simplu în acest fluviu de autovehicule, încercând aproape cu disperare sã ne gãsim locul, fie si pe o margine, între cãrãusii grãbiti de pe artera de beton si bitum, alergând din ce în ce mai repede, cu înversunare, într-o competitie fãrã scop si finalitate, pentru cã asa procedeazã toti, ca si cum fiecare ar dori sã ajungã printre cei dintâi la inima si uriasul plãmân al lumii, de unde sã-si încarce rezervoarele cu oxigenul vital.

Pânã la Arnsberg mai sunt vreo mie de kilometri, dar noi ne-am propus sã facem un popas de o noapte la Nürnberg, si-am vrea sã nu ne prindã întunericul pe drum, nu numai cã nu cunoastem ruta, cât pentru a gãsi o camerã de hotel unde sã dormim. Dupã vreo sutã de kilometri de zbatere în trafic, Eugen observã cã sunt obosit si stresat si cautã un remediu. Îmi dã glucozã, ciocolatã si cafea, apã mineralã ori suc, iar eu bag repede în gurã tot ce mi se oferã, rontãi câteva alune americane, si curând mã mai linistesc, nu mai simt atât de tare uruitul motorului si zgomotul rotilor în contactul furios cu asfaltul de pe sosea, a cãror aderentã e mult mai bunã decât pe drumurile noastre din tarã, cãci dacã la noi trebuie sã accelerezi o Dacie din rãsputeri pentru a ajunge la 120 de kilometri pe orã, punându-ti în pericol viata, aici aceastã vitezã e cea normalã, cãci ceilalti zburdã pe lângã noi cu 160-200 de kilometri, si asta n-o prea înteleg, pentru cã pe indicatoarele de pe autostradã viteza maximã admisã e de 120. Cineva mã atentionase la plecarea din tarã sã fiu atent sã nu depãsesc viteza legalã, cãci nemtii sunt drastici, au amenzi mari si noi nu avem bani pentru a le plãti, or ei, nemtii, erau primii care nu luau în seamã restricţiile de vitezã, de fiecare datã limita depãsindu-se mãcar cu 20 de kilometri, iar politia închide ochii pentru a se fluidiza traficul, fiecare automobilist rãspunzând însã individual de ceea ce face în trafic… Evident cã era în primul rând o problemã de acomodare, când esti obligat sã faci pentru prima oarã în viatã un lucru sub imperiul pericolului major, dar sã-l faci foarte bine, de bunã-voie, pentru a sfârsi aventura în chip fericit. Nu prea înteleg cum poate Eugen sã fie atât de relaxat în dreapta mea când eu sofez abia de un an si n-am la bordul masinii mai mult de 20.000 de kilometri. Acum copilotul cerceteazã impasibil harta Europei, fixând undeva un punct de reper, pe care trebuie sã-l urmãrim. Dupã cele câteva ezitãri de pânã acum la iesirea din Viena, dupã bâlbâiala norocoasã de la Linz, unde n-am gãsit autostrada si-am luat-o pe traseul turistic de-a lungul Dunãrii si zãpãceala de la Passau, când nu mai eram siguri dacã ne aflam în Austria sau în Germania, nu ne mai puteam permite sã gresim din nou traseul. L-am întrebat dacã suntem pe drumul cel bun. “O.K.! O.K.!” a exclamat el. “Mai avem o sutã cincizeci de kilometri pânã la Regensburg. Tineti-o tot asa, înainte, dom’ Cornel! Mai vreti ciocolatã? Doriti o gurã de cafea?” Nu mai doream cafea, bãusem destulã, apoi depãsisem momentul mai greu al amiezii, când acasã obisnuiesc sã dorm. În mijlocul zilei e o cãldurã canicularã, masina noastrã e un adevãrat cuptor fãrã ventilatie. Oboseala si cofeina din cafea îmi dau o senzatie de vomã si lesin. Sunt pe punctul de a-i propune lui Eugen sã înnoptãm la Regensburg, dar când ajungem în dreptul orasului îl ocolim, pentru cã suntem sedusi de fascinatia Nürnbergului, prea doream sã mã aflu în vecinãtatea Tribunalului International care a judecat Procesul Criminalilor de Rãzboi la jumãtatea secolului 20. Nu mã puteam desprinde de imaginile unui film din adolescentã prin care Nürnbergul mi-a rãmas în memorie prin aceastã unicã si curajoasã ispravã a omenirii. Dar ne aflãm de acum la portile orasului si mã gândesc cu emotie doar la acest unic fapt, uit de toate celelalte, de imaginile uimitoare ale burgului mestesugarilor de odinioarã peste care se suprapun alte imagini, ale prezentului. În centrul vechi al orasului descoperim arhitectura specificã a nordului, cu clãdirile masive din piatrã si acoperisurile înalte, iatã si zidurile unei cetãti medievale si biserica mare, goticã, dar nu vãd încã arienii blonzi, modelul omului superior ce avea sã domine lumea în Imperiul de o mie de ani promis de führer în celebra sa Mein Kampf, ori aceastã rarã semintie dispãruse în timpul marelui rãzboi sau se pãstrase într-o proportie infinitezimalã…

Nürnberg! Nume de zeitate nordicã, nume de cetate apãratã de ziduri groase de granit si bazalt, cu forturi impunãtoare, cu oameni care si-au cultivat cu pricepere si ardoare ogoarele, care au învãtat de timpuriu mestesugul rãzboiului, dar si sã fabrice berea cu care sã se rãcoreascã si sã se ospãteze. Aici a înflorit cândva comertul, scolile si cultura, aici s-au organizat concerte simfonice, pictorii au trecut realitatea pe pânzã în culori îmbinate în conformitate cu structura lor sufleteascã, fiind nevoie sã se facã mai apoi copii pentru a se împodobi interioarele caselor…

Se lasã amurgul, iar eu si Eugen umblãm alãturi cu neastâmpãr pe strãzile orasului într-o neostoitã cãutare, fãrã sã stim ce anume am dori sã descoperim, sã ne aparã în cale. Ne oprim, în sfârsit în vecinãtatea bisericii gotice dintr-o piatã veche, încremeniti de cele câteva bing-bang-uri ale ceasului din turn, care, probabil, vor sã reaminteascã localnicilor cã sunt muritori. Altceva ar trebui sã facem în loc sã descoperim Marele Tribunal: sã cãutãm o camerã de hotel pentru a ne adãposti acolo peste noapte. Revenim pe Eilgutstrasse, unde aveam parcatã masina, si ne încercãm norocul la Marienbad Hotel. Mai au o singurã camerã de un pat, iar noi suntem douã persoane din est, rãvãsite de oboseala de pe drum si cãldura din timpul zilei. În zadar insistã Eugen cã suntem tocmai din România si nu ne putem permite sã închiriem douã camere. “Încercati si-n altã parte. În Nürnberg sunt cincizeci de hoteluri, numai pe Eilgutstrasse sunt vreo 5-6.” Avem ghinion. Abia a început luna august, occidentalii sunt în plin sezon estival, si-au retinut din timp locuri de cazare, apoi la Nürnberg tocmai a început un Congres International al Religiilor, si cele câteva sute de delegati au aglomerat si mai mult hotelurile. Încercãm pe Konigstrasse si pe Stenbuhlerstrasse fãrã nici un rezultat. În sfârsit, la unul dintre hoteluri pare sã ne surâdã norocul. Se mai gãsesc câteva locuri, dar tot în camere de câte un pat. Toatã germanistica lui Eugen nu ne-a folosit la nimic pentru a obtine camera, ba evlavioasa catolicã de la receptie ne-o spune rãspicat de la obraz: “Nu închiriem camere homosexualilor!” Ne privim zãpãciti de mirare, pufnim în râs si pãrãsim hotelul în hohote, bãtându-ne cu palmele peste solduri de aceastã întâmplare hazlie, obligati sã recunoastem cã Vestul dispune de vajnici paznici ai moralei crestine, mãcar cã bisericile lor uriase sunt destul de goale chiar si în Ziua Domnului, si nu întelegem cum se formeazã atunci acele vestale ale pudicitãtii, care pãzesc cu strãsnicie Templul Moralei Crestine… Revenim la Marienbad dupã ce timp de mai bine de o orã am alergat pe la 7-8 hoteluri din zonã. Nu e nevoie sã-i explicãm fetei de la receptie încã o datã situatia penibilã si disperatã în care ne aflam, cã ne oferã camera liberã pe doar 170 de mãrci pe noapte, exact suma pe care aveam dreptul legal sã o cheltuiesc pentru o cazare. Ne-am luat bagajele si-am urcat repede la 264, ca nu cumva receptionera între timp sã se rãzgândeascã. Eugen s-a repezit în baie sã facã dus, iar eu am cercetat frigiderul si-am dat degrabã de duscã o tãrie, prima care mi-a venit la îndemânã. Curând a venit acolo si Eugen si mi-a urmat exemplul. Constatãm cã eram nu numai obositi, ci si flãmânzi, cãci nu mai mâncasem nimic consistent de dimineatã de la pensiunea de la hotelul din Viena. Eugen a desfãcut câte o conservã de peste pentru fiecare, dintre cele cumpãrate la plecarea din Oradea si ne-am potolit foamea. Dar asta era o rusine, ca într-un mare oras german sã mâncãm din traistã precum tãranii nostri de odinioarã veniti la Marile Curti Europene pentru a cere Dreptate. Nu voiam sã-l ofensez pe Dumnezeu pentru cã mâncaserãm de douã zile doar conserve de peste, cu care ne-am amãgit bine foamea, dar nici nu ne stãtea bine sã rãbdãm o asemenea umilintã, si, dupã ce am dat câteva telefoane sã ne facem cunoscutã prezenta în Occident, am iesit în oras sã ne ospãtãm la vreun restaurant sau berãrie. Si-am intrat în cea mai luminoasã braserie de pe Eilgutstrasse, ca niste europeni civilizati, estici onorabili într-un Occident ce-si consumã energiile în acele abia sesizabile tensiuni interioare în care dominã totusi ideea de consum, o exuberantã artificialã si nu de putine ori arbitrarã în dorinta afisãrii unei atitudini distinse, când în realitate prea adesea se dovedeste a fi superficialã si chiar frivolã, pentru cã omul e om si el se manifestã ca atare. Ne asezãm la o masã în partea localului mai putin aglomeratã, cercetãm cu privirile interiorul, reusitã combinatie de medieval si modernitate, de undeva se aude o muzicã în surdinã, semn cã vom petrece aici la Nürnberg o searã agreabilã. Undeva într-un colt, la câteva mese de noi, douã familii germane tinere sunt ceva mai gãlãgioase, prima impresie e cã sãrbãtoresc un eveniment, cãci pe masa lor ard douã lumânãri albe, în realitate sunt turisti în vacantã si fac si ei, ca si noi, un popas la Nürnberg. Dar iatã cã nu ne-am asezat bine si se apropie de masa noastrã un chelner, poate e responsabilul sãlii, si-n vreme ce aprinde si pe masa noastrã lumânarea si aseazã vaza cu flori de câmp mai la o parte, ne întreabã ce dorim sã consumãm. S-a îndreptat oarecum de spate, are servetul alb pe bratul stâng si carnetelul, gata sã noteze dorintele noastre si sã le onoreze cu promptitudine. Nu stiu de ce ne place atitudinea lui prin care pare sã spunã: “Sunt la dispozitia dumneavoastrã!”, le place si nemtilor, poate mai mult decât nouã, am constatat asta mai târziu la Arnsberg, Hanovra sau München, în majoritatea localurilor serviciile fãcându-le strãinii, polonezi, greci, croati, slovaci, turci si alte tot felul de natii venite în Germania sã munceascã, sã câstige bani, uneori în conditiile cele mai umilitoare, transformându-se în servi, nu putini lucrând în serviciile de salubritate destul de bine plãtite. Mã abtin sã-l întreb pe Eugen de ce oare când îi arde o lumânare pe masa de restaurant si stã la dispozitia lui un chelner se simte mai important si mai grozav, de unde vine chestia asta, pânã chiar si la cei proveniti din medii umile… În câteva minute ni se aduce pizza si cele douã beri, douã inventii europene minunate, una italianã, iar cealaltã germanã, si curând uitãm peripetiile de peste zi, cãci acum suntem preocupati de a afla gustul atât de minunat al plãcintei cu ciuperci si carne, din care se desprind încã aburi calzi cu miresme îmbãtãtoare. Berea e rece, e într-adevãr bunã, obligându-te sã-i retii gustul mai înainte de a bea si goli paharul. Dupã aceastã constatare, omul priveste în jur de parcã ar vrea sã obtinã confirmarea multumirii sale si de la ceilalti de acolo, dar nu toti mãnâncã pizza si beau bere, la mesele celor douã familii germane s-a adus vin alb si rosu, iar acum li se serveste friptura, nu pe farfurii obisnuite, ci pe un fel de farfurii-platouri, si nu înteleg de ce li se aduce si copiilor de 7-8 ani aceleasi uriase cotlete si movilele de cartofi prãjiti peste care s-au asezat cârnãciori si pârjoale, ori ne aflãm aici într-un Corn al abundentei din care nimfele îsi hrãnesc zeii. Dar chestia asta am vãzut-o pretutindeni în Germania, cãci neamtul, dupã o zi de muncã, pretinde ca în restul timpului sã fie absolut liber, nu doar bãrbatii, ci si femeile, toatã familia, alungând monotonia zilei, a sãptãmânii sau a anului, si pentru a-si reface potentialul de muncã, prin acele remedii practice cum sunt plimbãrile în zonele de agrement, adeseori pe bicicletã sau rotile, iesirea la cumpãrãturi în marile magazine care sunt în acelasi timp o fabuloasã expozitie de produse de o varietate inimaginabilã, din care nu poti iesi fãrã sã cumperi ceva, mai putini intrã într-o librãrie sau într-o galerie de artã, cei multi preferând spectacolul competitiilor sportive sau chiar practicarea unor sporturi, dar si iesirile la restaurante si alte localuri în care calitatea mâncãrii si bãuturii, muzica si servirea sunt ireprosabile.

Suntem la a doua bere, Eugen a tinut sã facã de data asta el cinste, iar nemtii din coltul localului au devenit mai guralivi si mai gãlãgiosi dupã vinul ce le-a încãlzit si i-a fãcut sã-si dea tot mai multã importantã. Negresit, sunt muncitori la vreo fabricã, iar acum discutã despre cât sunt ei de grozavi în viata particularã. Cele douã femei nu sunt prea frumoase, dar bãrbatii lor sunt atletici si par destul de virili. Sunt prea aproape de noi, ne obosesc deja cu palavrele lor, propun lui Eugen sã plãtim si sã mergem la hotel, a doua zi avem de fãcut un drum lung. Procedãm nemteste, fiecare îsi plãteste comanda lui, eu o fac mai întâi, eu am comandat primul, las si ciubuc fetei. E rândul lui Eugen, berea lui costã unsprezece mãrci. Dã zece mãrci si se scotoceste îndelung prin buzunare sã gãseascã încã o marcã. Mã ofer sã-l ajut, sã dau eu marca fetei, dar el refuzã, doreste sã plãteascã berea comandatã de el în întregime, astfel cã amicul meu se cautã în continuare prin buzunare, fata însã e grãbitã, e asteptatã la alte mese, spune “Gut-gut!” si pleacã. L-am certat cã nu e frumos sã rãmânem datori tocmai în Germania, unde omului i se restituie negresit mai întâi mãruntisul, fie el si un singur pfenig. Gestul de a pune preturile cu 99 de pfenigi nu e numai comercial, psihologic, ci si simbolul corectitudinii prin restituirea celei mai mici unitãti monetare sau poate ceva si mai mult: respectul pentru ceea ce este al omului, în cele din urmã e simbol al valorii muncii. Eugen mi-a replicat: “Ati dat ciubuc fetei douã mãrci! Imaginati-vã cât câstigã ea în seara asta…” Asa era, fusesem prea generos si poate tocmai de aceea am continuat sã-l agasez pe Eugen, sã-l tachinez cã a rãmas dator, mãcar cã “per ansamblu” nu rãmãseserãm. Avea sã mi-o plãteascã zece zile mai târziu, la revenirea spre casã. Cum întâmplarea a fãcut sã ne întoarcem o vreme pe acelasi traseu de la Arnsberg prin Nürnberg, ca de acolo s-o luãm spre München, la vreo 20 de kilometri de la iesirea din oras, Eugen si-a dat cu palma peste frunte: “E bai, dom’ Cornel! Trebuie sã ne întoarcem la Nürnberg negresit sã plãtesc marca aia fetei de la braserie”… Începuse o ploaie mãruntã si trebuia sã fiu atent la drum. Sofam de sase ore cu o singurã oprire pentru a face plinul si nu prea aveam chef de glume. I-am soptit totusi lui Eugen: “Ai haz, Eugen. Sã introduci negresit chestiile în jurnalul tãu de cãlãtorie”...

Întorsi la Hotel Marienbad, tot Eugen a gãsit solutia cum sã folosim peste noapte camera: el urma sã doarmã jos pe mochetã, fiindu-i suficientã o pãturã, cedându-mi mie patul, doar eu eram mai în vârstã si plãtisem 170 de mãrci pentru cazare. Am trecut peste ofensa asta, iar dimineata, când am coborât în pensiunea hotelului, proaspãt bãrbieriti si odihniti, am uitat cu desãvârsire de ea. Pensiunea mirosea bine, la bucãtãrie se prãjiserã ochiuri cu suncã si cascaval, se simteau aromele de cafea abia fiartã, iar privirile noastre au descoperit mesele cu platourile pe care se aflau pregãtite pentru autoservire untul, dulceata, feliile de salam, ouãle fierte, mierea de albine pentru ca musafirii sã poatã alege. Numai laptele si cafeaua erau servite de personalul hotelului. N-am stiut cum sã interpretez mirarea si sfiala lui Eugen în fata acelei imagini a belsugului si abundentei. Ce si cât sã ne punem în farfurii; ne temeam sã nu devenim penibili. Luãm si suc natural de ananas si banane, am vãzut în filmele americane cã sucurile astea se beau înainte de mâncare. Stim amândoi cã trebuie sã ne hrãnim bine, pânã la Arnsberg e drum de 7-8 ore … Dar de ce ni se aduc si pun pe masã douã ibrice cu cafea, doar e suficient unul, si douã cãni cu lapte … Am intrat într-o dilemã din care iesim privind la cei din jur. Fiecare îsi toarnã din ibricul sãu câtã cafea si lapte doreste. E o chestie civilizatã, dar si multã risipã. Proprietarii motelului si pensiunii vor ca toti clientii lor sã fie multumiti. Ne hrãnim pe sãturate, sã ne fie pe toatã ziua, uitând de starea de penibilitate de mai înainte. Era deja târziu si ne-am zorit sã plecãm. În fata motelului, în timp ce ne puneam lucrurile în port-bagaj, l-am întrebat încã o datã pe Eugen dacã n-am uitat sã plãtim ceva. Telefonul si consumatia de searã din frigiderul din camerã tocmai le achitasem.

Sã iesi dintr-un mare oras uneori e mai greu decât sã intri în el, apoi la Nűrnberg se întâlnesc si se intersecteazã mari artere de circulatie rutierã din nord si din sud, din est si din vest. Eugen fixase pe hartã cele câteva repere. Vom merge o vreme în directia Leipzig-Berlin, spre nord, apoi o luãm spre vest spre Wurtzburg si Kassel, iar de acolo spre Dortmund. Din nou nu reusim sã iesim prea repede din oras cu toate tãblitele si indicatoarele de acolo. Ne întoarcem prin vechiul oras si pentru o clipã mi s-a pãrut sã zãresc Marele Tribunal, iar în minte mi-au apãrut fizionomiile actorilor, ale judecãtorilor si criminalilor de rãzboi. Regizorul realizase un excelent joc al privirilor, o luptã dârzã între acuzatori si acuzati, adicã ceea ce istoria, documentele nu pot sã surprindã. Mai întâi se punea problema de a-i face sã-si recunoascã erorile, sã-si accepte vina, la care se rãspundea de obicei simplu, invariabil: “Am fost soldat, am executat un ordin”. “Dar ai ucis, ai dat ordin sã fie împuscati oameni!” Nu mai tin minte dacã în scenariu era si o replicã de felul: “Da, am ucis! Si nu regret faptele mele!” Fizionomiile generalilor condamnati la moarte sau la închisoare pe viatã mi se pãreau si mai greu de realizat: ce exprimã fata unui om care pânã de curând a dispus de vietile a mii de oameni pentru ca apoi sã devinã o fiintã lipsitã de libertate pentru tot restul vietii. Am aflat abia de curând, din cartea rusului Stoljenitân, Arhipelagul Gulag, cã în Germania Federalã s-au judecat peste 86 de mii de procese ale participantilor la ororile rãzboiului, într-o dorintã de purificare prin pedeapsã, în vreme ce în Rusia n-a existat nici mãcar un proces autentic al criminalilor de rãzboi si din timpul dictaturii comuniste. La noi, în schimb, s-a înscenat Cuplului un proces de frica dictatorului. Restul criminalilor si cãlãilor trãiesc si prosperã, bine merci, în libertate, unii îmbogãtiti peste noapte…

La semafor se aprinde culoarea verde si pornesc în trombã ca toti ceilalti participanti la trafic si-s nevoit sã-mi abandonez gândurile. Am convingerea cã am gresit din nou traseul, pentru cã ne aflãm singuri pe sosea. Ne continuãm totusi drumul si curând întâlnim un indicator cu directia Kassel-Dortmund. Cum n-am ajuns încã în autostradã si rulãm nestingheriti pe sosea, îl întreb pe Eugen la ce se gândea cu atâta surprindere în fata abundentei de bucate din pensiunea de la Marienbad. Îsi întoarce brusc capul spre mine, tulburat de o amintire stranie, tintuindu-mã cu privirea lui asprã de parcã eu as fi avut vreo vinã: “La Ceausescu! La mizeria din timpul lui, când trebuia sã te scoli de cu noapte si sã stai la coadã câteva ore pentru a cumpãra un pachetel de unt…Domnule, si lumea a uitat! Zice cã atunci a fost bine…”

Pe autostrada spre Kassel e un infern. E zi de luni si-au intrat în trafic camioanele si tirurile care fac legea pe primele douã benzi din sosea, iar noi, cu Dacia noastrã, abia facem fatã situatiei, cãci pentru a depãsi un tir care circula cu 110-120 de kilometri pe orã, Dacia româneascã trebuia sã dezvolte o vitezã de 130-140 de kilometri. Dupã câteva asemenea nebunii, Eugen mã atentioneazã cu diplomatie: “Lãsati-o mai usor, dom’ Cornel, sãrim în aer”…

Era din nou ora amiezii. Lui Eugen i se fãcuse somn, motãia pe locul sãu si nu mai era atent la drum. L-a trezit o rafalã de ploaie tocmai înainte de a ajunge la Kassel. Buimãcit de somn, uitase de hartã, cã înainte de Kassel trebuie sã schimbãm directia spre Dortmund. Cãuta o sticlã cu apã si mie mi s-a pãrut cã a luat din port-bagaj una cu tuicã, si a tras o duscã tocmai în dreptul indicatorului de Dortmund. Am izbucnit supãrat: “Eugen, de ce nu esti atent la drum!? Am depãsit intrarea pe variantã! Tocmai acum ai descoperit tuica?”… Mi-a replicat nu mai putin supãrat: “Alergãm pe drumul ãsta de 7 ore fãrã sã fi mâncat de dimineatã nimic… Ia mai lãsati-mã în pace!”…

L-am lãsat în pace si-am continuat sã merg dar nu spre Dortmund, ci spre nord, spre Hanovra si Hamburg, sã vãd ce zice. El tãcea supãrat, necrezându-se mai vinovat decât mine. Îl vãzusem în fata calculatorului, a tastelor, si mã uimea cât de repede vedea vreo gresealã pe texte când fãceam Discobolul si-mi ziceam cã Eugen vede iepurele în culcus la doi kilometri, în vreme ce eu cu ochelarii si tot îmi scapã greseli la corectare în text. abia mai târziu, când ne-am oprit în apropierea unei intersectii sã privim un indicator ce arãta directia de mers de la vreo 70-80 de metri, am observat cã Eugen, care vede atât de bine lucrurile de aproape, le zãreste mai greu pe cele de departe, cãci în vreme ce eu descifram directia, el a fãcut vreo douãzeci de pasi spre panou pentru a citi numele localitãtii. Ar fi trebuit sã-l iert pentru mica lui neatentie, dar eu am perseverat, dorind sã-l pedepsesc cã nu fusese atent la drum si am continuat sã rulez, nu însã cu prea multã convingere, spre Hamburg. Devenisem deodatã nervos si nu-mi plãcea cã Eugen mã descoperea în aceastã posturã. Cândva, dupã vreo 10-15 kilometri de mers spre nord, l-am întrebat concesiv: “Spune-mi, acum ce facem?” A continuat sã tacã, prea îl certasem. Iatã omul, mi-am zis, si-am încercat s-o dreg de unul singur. Am iesit pe primul Ausfahrt, fãrã sã reduc prea mult viteza si-n S-ul de douã ori nouãzeci de grade pe care urma sã intrãm pe cealaltã directie de mers a autostrãzii, pentru a reveni pe varianta Dortmund, masina a derapat brusc sub noi pe carosabilul umed pe care se fãcuse mâzgã de la frunzele de salcâm cãzute acolo. Ne-am izbit cu toatã puterea de parapetul din dreapta. L-am auzit pe Eugen în timp ce alunecau rotile în derutã si eu încercam sã redresez masina: “Ce faci, dom’ Cornel? Fiti atent, dom’ Cornel!”… Era prea târziu. Buseala, sunetul înfundat, zgâltâiala zdravãnã au declansat în mintea mea imaginea unui dezastru, mãcar cã amândoi eram teferi si nevãtãmati. Mai întâi Dacia mea nouã s-a fãcut tãndãri, a devenit fier vechi, apoi în Germania nu sunt piese de schimb pentru Dacie. Am coborât sã vãd ce se întâmplase. Nenorocirea nu era totusi chiar atât de mare pe cât mi-o imaginasem. Se rupsese bara de protectie din fatã si se spãrsese farul din dreapta. Eugen m-a îndemnat sã iesim de acolo, doar motorul mergea si la directie nu se întâmplase nimic. Am tras la vreo sutã de metri pe dreapta în banda de rezervã sã vedem ce e de fãcut. Si, în disperarea mea, am început sã fac semne la masinile de pe autostradã sã opreascã cineva sã ne ajute, dar Eugen mã dojeneste imediat: “Dom’ Cornel, aici suntem în Germania, nu în România. Vã agitati degeaba, nu va opri nimeni”. “Atunci sã dãm un telefon, sã chemãm politia rutierã…” “Domnule, cum sã facem prostia asta! Va trebui sã dãm declaratii, sã semnãm procese-verbale… Vom merge la politie la Arnsberg cu cineva de la Primãrie… Masina nu e rãu avariatã, haideti s-o stergem de noroi si de frunze”… Si Eugen începe aceastã operatiune, constat si eu cã nu ne-am avariat prea tare. Scot din port-bagaj o sfoarã si i-o dau lui Eugen sã lege bara de protectie din fatã. “Acum e O.K., îmi zice Eugen. Putem merge mai departe. Avem si o scuzã pentru cei de la Arnsberg cã am întârziat.” Eugen avea dreptate, de altfel unul din motivele nervozitãtii mele si-ale vitezei uccessi era cã nu apreciasem bine distanta de la Nürnberg la Arnsberg, mai ales cã nu cunosteam traseul, si-l fãcusem pe Herr Heppelmann sã ne astepte la Primãrie vreo trei ore. Pentru un neamt o asemenea întârziere e inadmisibilã, numai cã viitorul meu prieten îi cunostea pe români mult prea bine pentru a se supãra pentru o asemenea chestie pe ei. Asa cã dupã întâlnirea cu parapetul din centrul Germaniei, am devenit ceva mai lucid si mai conciliant cu Eugen care mã mustrã cã prea am alergat pe sosea si-am intrat în Ausfahrt cu peste 90 de uccessie la orã: “A fost un mic avertisment. Cred cã e mai bine cã s-a întâmplat asa. În continuare sã fiti mai prudent”…

De la Kassel spre Dortmund se urcã zeci de uccessie dealurile înalte cu pãduri de stejari si carpeni, de fagi si rãsinoase, spre Hochsauerland, cea mai înaltã regiune din aceastã parte a Germaniei. Aici se întâmplã sã constati cã o colinã înaltã a fost despicatã adânc ca sã lase loc construirii soselei, iar dealul sau muntele e sprijinit de solide ziduri de ucces sau granit, unele foarte vechi, si ne întrebãm dacã nu sunt acele celebre constructii de sosele proiectate si realizate de Hitler, si nu m-am mirat sã primesc mai târziu la Arnsberg confirmarea cu un soi de mândrie si admiratie din partea unui german care plecase uccessie din România acolo, în patria primilor strãbuni, pe la vârsta de 40 de ani, ca mai încolo autostrada sã fie sustinutã de un viaduct de peste o sutã de metri înãltime, pe sub care se strecura asemenea unui râu o altã autostradã de culoarea cafelei cu lapte… Imaginea aceasta unicã îmi sugereazã inteligenta si efortul cu care au fost construite în antichitate piramidele egiptene, dar câtã deosebire în scopul lor! Nu se aseamãnã uccessien ucce aici nici cu admiratia din fata Turnului Eiffel, nici cu emotia urcãrii în Turnul Televiziunii din Hanovra. “Dracu’ sã-I ia de hitleristi! De unde au avut atâtia bani sã construiascã soselele astea, podurile, tunelele si viaductele, sã facã acolo în munte trei-patru sosele alãturate! Doar n-au fãcut-o numai pentru a iesi cu tancurile lor sã cucereascã Europa…”

Coborâm mai prudent spre tinuturile ceva mai joase si curând intrãm în regiunea Meschede, spre râul Ruhr. Sunt parcã imagini dintr-o carte postalã ilustratã primitã dintr-o tarã irealã. Toate aceste localitãti rurale au alura unor sate de vacantã, cu alei cu arbori si arbusti ornamentali, cu rondouri de flori, din cultivarea cãrora si-au fãcut o pasiune. Îmi place sã-mi imaginez cã germanii au preluat pentru construirea caselor lor ceva din înfãtisarea vilelor rustice romane, pãstrând totusi si acea specificitate nordicã, mai ales acoperisurile înalte si ferestrele ceva mai mici pentru a retine în interioare cãldura. Dar dacã uneori poate apãrea si acea impresie de risipire a unui spatiu parcã uccessient si mai putin rational folosit, constructiile exprimã o stare de echilibru si temeinicie care linisteste ochiul si te gândesti la confortul unei societãti nu doar prospere, ci care si-a gãsit de mult timp un ritm de existentã în care traditiei germanii I-au adãugat noi experiente ce s-au impus natiunii sau doar unor landuri asemeni unor cutume, de binefacerile cãrora se bucurã toatã obstea. Experienta îndelung verificatã de psihologi si sociologi, dar si de cãtre cetãteanul de rând, a devenit în Germania un factor de echilibru si succes.

Am ajuns târziu la Primãria din Arnsberg si, evident, nu ne mai astepta acolo nimeni. L-am sunat vinovati acasã pe Herr Heppelmann sã-l anuntãm cã am sosit. Din expresia fetei lui Eugen am înteles cã veteranul asociatiei Pro Alba Iulia era supãrat, si pe bunã dreptate. Ne-a dat totusi întâlnire peste o orã la o cafenea din apropiere, unde a sosit cu un sfert de orã mai devreme. Protectorului nostru îi trecuse între timp supãrarea, ne-a ascultat peripetiile de pe drum si, în final, ne-a întrebat dacã avem bani pentru hotel. Era de acum totul în regulã. Ne-am bãut cafeaua oferitã de noua noastrã gazdã si l-am urmat ca niste copii ascultãtori la hotel, urmând ca a doua zi sã ne prezentãm la politie pentru a obtine pentru Nicolas autorizatia de reparare a masinii.

Discobolul, august-septembrie 2000

sus