Cornel Nistea
scriitorul

Viena - Linz - Passau

- din ciclul "Cucerirea Vestului" -

          Ajungem la graniţa dintre Ungaria şi Austria într-un amurg senin de sfârşit de iulie. Aveam sentimentul că ne aflam încă într-un spaţiu nesigur, că în Ungaria oricând poţi întâlni reziduurile unor mentalităţi ale dictaturii comuniste şi care să se manifeste într-un mod absurd şi brutal. Ne aflam acolo, la câţiva paşi de lumea liberă, sosiţi cu patru ore mai devreme decât aveam dreptul să intrăm în spaţiul Schengen şi ne temeam că vom fi ţinuţi acolo la porţile Europei Libere, timp în care cine ştie ce ni se mai putea întâmpla. Eram stânjeniţi că ne propusesem să încălcăm consemnul din paşapoarte şi să părăsim mai devreme cu patru ore spaţiul contaminat de totalitarismul comunist, socotindu-ne încă nişte fugari din sistem. Aici la frontiera dintre cele două state şi totodată sisteme. Grănicerii unguri şi austrieci fac un ultim filtru, prin care trec toţi cei veniţi din Est, din ţările din fostul lagăr socialist, dar şi din ţări din Asia şi Africa, pentru a se evita pătrunderea în ţările din occident a emigranţilor în căutare de locuri de muncă, a infractorilor periculoşi, a traficanţilor de droguri, a altor forme de crimă organizată.

          Spre surprinderea noastră trecerea prin punctul unguresc e o simplă formalitate, căci, ne imaginam noi, controlul sever îl vor face austriecii. Ne apropiem cu emoţie de ghereta şi bariera din partea austriacă şi rămân surprins văzându-i pe grănicerii austrieci în costumele elegante, de paradă. Încerc chiar un zâmbet, imaginea lor mă amuză căci descopeream în ţinuta lor impecabilă costumaţia vânătorilor de munte români dintre cele două războaie mondiale în care se fotografiaseră unchii mei pe când făceau armata, din portretele de pe pereţii de acasă, costumaţie care împrumutase linia celor din vechiul imperiu. Acest element comun îmi dădea curaj şi-mi stimulează încrederea apoi, de parcă mi-ar fi cunoscut gândurile şi sentimentele, grănicerii austrieci ne pun, pur şi simplu, viza de intrare în spaţiul Schengen pe paşapoarte, fără să ne chestioneze, fără să ne facă vreun control să vadă dacă nu scoatem în occident tablourile furate de la Muzeul Brukenthal, ori n-avem asupra noastră cantităţi uriaşe de stupefiante. Dar ne aşteptam să fim opriţi la Vamă, unde să ni se întâmple toate astea. Dar Vama nu era nicăieri, în zadar am căutat-o din priviri cu emoţie şi înfrigurare pe o distanţă de vreo zece kilometri. Aveam bănuiala că am greşit drumul, că n-am luat-o în direcţia cea bună, ba în mintea mea se născuse posibilitatea că ne aflam deja într-un labirint din care n-o să mai ieşim niciodată sau, dacă aveam să ieşim, ne-am fi pomenit că ne-am reîntors în Ungaria. Începuse să se întunece şi am apăsat tot mai mult pe acceleraţie în dorinţa de a o scoate la capăt, de a găsi autostrada şi în curând constatam că ne aflăm la 60 de kilometri de Viena, şi-am chiuit de bucurie, ca nişte copii, că găsisem direcţia cea bună. În curând am intrat pe autostradă şi ne-am încadrat în trafic. Am ajuns din urmă o Dacie de Satu Mare şi-am depăşit-o, care mai apoi s-a ţinut după noi până la intrarea în Viena, românii şi nu numai ei făcând adesea asemenea gesturi de ortăcie şi solidaritate pe şoselele Europei.

          Pătrundem în Viena pe una din vechile căi rutiere cu doar două benzi de circulaţie, care uneori se strangulează datorită unor construcţii de epocă, monumente istorice, ori a viaductului pe care rulează tramvaiul, şi trebuie să înaintăm cu atenţie să nu fim acroşaţi sau să acroşăm noi pe cineva. Ne descurcăm destul de bine, dar noi încă nu avem habar unde ne vom opri în Viena, pentru că nu cunoşteam oraşul şi nu ne propuseserăm unde să înnoptăm. Bănuiam că vom găsi locuri la vreun hotel de mâna a doua sau a treia şi asta nu chiar în centrul oraşului pentru că nu ne puteam permite să cheltuim pe cazare prea mult. Cum vedem reclama primului hotel, ne înscriem pe dreapta, ba găsim şi locul de parcare şi suntem bucuroşi că ne-am oprit, că stăm şi nu oriunde, ci în Viena, faimoasa capitală a unui mare imperiu. Ne place clădirea, construită probabil cu vreun secol în urmă; intrăm, salutăm politicos în limba germană şi, norocul nostru, putem fi cazaţi într-un apartament comun cu două camere, cu condiţia că la nevoie vor putea fi cazate şi alte persoane, preţul însă, în aceste condiţii e exorbitant, 170 de mărci pentru o noapte, dar acceptăm pentru că în costul hotelului e inclus şi micul dejun de la pensiune. Avem însă surpriza că ne sunt reţinute paşapoartele la biroul de cazare, pentru că „poliţia face noaptea controale”. Uite că n-am scăpat de ceea ce o viaţă întreagă am detestat, să fiu mereu controlat, să fiu bănuit că sunt intrus şi impostor, hoţ şi tâlhar sau duşman al poporului. Lui Eugen nu-i vine să creadă, dar eu accept situaţia ca pe orice fatalitate. Totuşi la insistenţele noastre, după ce am achitat costul hotelului, ni s-au dat paşapoartele pentru câteva ore pentru a ieşi să vizităm oraşul.

          În apartamentul nostru e curat, e răcoare, e bine. Frigiderul e plin cu sticluţe mici pentru reclame şi, cum suntem obosiţi şi deshidrataţi, atentăm la opulenţa lui. Eu beau coniac, Eugen preferă să bea bere, apoi scoate din sacoşa lui imensă două conserve de peşte, din provizia făcută la Oradea, şi ne potolim foamea. Eugen intră sub duş, iar eu deschid televizorul să văd ce programe au austriecii, măcar că nu prea înţeleg limba lor. Şi nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că un canal al televiziunii lor era un post rusesc (sau în limba rusă), iar altul era polonez. M-a şocat să descopăr pe micul ecran două lumi total diferite, una a civilizaţiei occidentale şi cealaltă a unei Rusii înapoiate, primitive, ilustrată cu imagini din lumea satului, imagini pe care aveam să le revăd, cred, şi la Nürnberg (câţiva ţărani zdrenţăroşi şi copiii lor râcâiau cu sapa sau cu băţul în ogorul pe care se cultivaseră cartofi, şi, uneori, se întâmpla să găsească…).

          Mi-era sete şi Eugen nu catadicsea să iasă de sub duş să beau apă de la robinet, pentru că în frigider nu era, iar berea după peştele sărat nu-mi potolea setea. Cred că am băut un litru de apă. Gustam lichidul vital, apoi din două înghiţituri goleam tot paharul. Apa era rece şi dulce şi nu mă mai săturam să beau. Nu băusem o apă mai bună nici din izvoarele din Apuseni, poate apa din fântâna de la Cârstea de la noi din sat era la fel de dulce, de rece şi de bună. Mai târziu, după ce am colindat o mare parte din Europa, am constatat că Viena are apa cea mai bună din toate capitalele europene.

          Măcar că se făcuse târziu şi eram obosiţi după ce traversaserăm o parte din Transilvania, toată Ungaria, de la est la vest, şi o parte din Austria, am hotărât să ieşim să vizităm oraşul, să descoperim ceea ce fosta capitală a Imperiului Habsburgic avea etern. Hotelul nostru era undeva între Donaukanal şi Praterstrasse, iar intuiţia ne spunea să ne îndreptăm spre sud, unde în mod logic se afla centrul vechi al oraşului, aşa că am traversat perpedes acest braţ artificial al Dunării, pentru a ne întâlni cu prezentul şi cu istoria. Mă fascina această mică Dunăre care traversează Viena şi mă gândeam la efortul celor care l-au construit, ca şi atâtea alte construcţii asemănătoare, cum este de pildă amenajarea Senei, talonată de o parte şi de alta de construcţii monumentale, în care şi-au avut sediile instituţiile vitale ale statului. Aceste artere de navigaţie, traversate de numeroase poduri, pentru a facilita comunicarea între cele două părţi ale oraşului, îmi evocă marile elanuri ale unor societăţi, regate, imperii sau popoare de a-şi edifica un spaţiu propriu, care să corespundă unor aspiraţii de civilizaţie, scopul construirii lor deosebindu-se radical de al piramidelor egiptene ori al Zidului Chinezesc.

          Şi în vreme ce privim de pe pod, la lumina artificială a sutelor de becuri, într-o seară târzie de august, apa fluviului, mi se pare că am pătruns fără să-mi dau seama într-un spaţiu şi-ntr-un timp de glorie al lui Strauss şi Mozart, a căror muzică se cântă în concertele de vară de la Viena din mai şi până în octombrie. Dar noi ne aflăm acolo cu ciudata impresie că culegem din eter ultimele acorduri ale unei simfonii abia încheiate. Îmi spuneam că sosisem prea târziu, câteva ore după ce avusese loc concertul la care s-ar fi cuvenit să fim prezenţi, dar ceva ne împiedicase să ne aflăm în fastuoasa sală din Lothringerstrasse, la Musikverein din Bösendorferstrasse, în sala de la Ronacher ori în cea de la Hofburg Imperial Palace din Heldenplatz. Tare mi-aş dori să fiu nu un fugar prin Europa, ci un burghez înstărit să pot zăbovi în Austria o vară întreagă, să mă plimb la nesfârşit prin Viena, să călătoresc cu vaporul pe Dunăre, să urc în Alpi, să rămân undeva în vreo staţiune montană din Tirolul, uitat de lume, să vizitez muzee, să stau de vorbă cu oameni simpli şi cu cei elevaţi, să particip la concerte, să stau la un hotel bun, să iau masa la un restaurant unde să fiu servit civilizat, să, şi să, să de nenumărate ori să.

          Ne rătăcim printre clădirile vechi, oprindu-ne din când în când în faţa vreunei vitrine, curioşi, ca nişte copii, să vedem ce se vinde şi se cumpără în Viena. Străzile sunt aproape pustii, căci e târziu şi oraşul doarme. Într-o jumătate de oră de mers pe jos, printre clădiri construite cu 2-300 de ani în urmă şi mai demult, nu reuşim să descoperim miezul vechiului oraş, nici cafeneaua unde Eminescu se întâlnise cu Iacob Negruzzi şi Veronica Micle, nici Universitatea unde Blaga se întâlnea cu marea poezie europeană şi o cunoscuse pe Cornelia, viitoarea lui soţie, nici Palatul Imperial, unde Crăişorul Horea a fost în audienţă la împărat. Eram prea obosiţi şi, după ce am ajuns la domul Sfântului Ştefan, ne-am întors agale la Hotel Cristal, unde am depus paşapoartele la recepţie, pentru a putea fi verificaţi de un eventual control al poliţiei, am urcat în micul nostru apartament şi ne-am culcat de îndată. Ne-am trezit însă devreme, pentru că ne aştepta o zi lungă şi grea. Primul lucru a fost să dăm drumul televizorului să ascultăm ştirile şi să aflăm cum e vremea. Pe fondul unei melodii autentic austriece, cu olariurile şi ilariurile inconfundabile ce exprimă într-un chip unic bucuria vieţii, constatam că urma o zi frumoasă, nu numai la Viena, dar şi în Tirol, pentru fiecare staţiune mai importantă dându-se temperatura de la ora respectivă şi cea probabilă de la prânz, intensitatea vântului şi gradul de umiditate al aerului. Nu aveam nici un motiv de tristeţe şi-am coborât în cocheta pensiune a hotelului Cristal să luăm micul dejun. Oferta e peste aşteptările noastre şi ne hotărâm greu să alegem. În cele din urmă ne hotărâm: şuncă de Praga, caşcaval, unt, câte un ou, miere de albine, dulceaţă, suc de portocale, banane… Mai greu a fost să ne decidem între cafea cu lapte sau cafea naturală, căci erau numai cafele mari şi ne întrebam dacă se cuvenea să luăm câte o carafă pentru fiecare sau una la două persoane. Ne orientăm în spaţiu să vedem cum procedează cei din jur, apoi luăm câte o carafă de cafea pentru fiecare. Dumnezeule, ne comportăm ca nişte haidamaci veniţi din sărăcia Estului în opulenţa din Occident. La o masă mai îndepărtată e un pensionar italian care nu poate lipsi de la festivalurile muzicale vieneze şi care şi-a găsit vad la un hotel mai ieftin şi cu o bună servire. Dumnealui cercetează îndelung oferta de la micul dejun, alege ceva, se duce la masă, revine şi-şi mai ia ceva, revine din nou să vadă dacă nu a uitat să ia ceva din toate câte erau expuse acolo. Şi-n vreme ce ne ghiftuiam să ne fie pentru toată ziua, am constatat cât de frugal mâncau alţii, mai ales femeile, bătrânii şi copiii, aşa că pensiunea nu ieşea în pagubă că mâncau acolo doi estici, atâta vreme înfometaţi în timpul dictaturii comuniste, nici că pensionarul italian pasionat de muzică îşi punea trei felii de şuncă în loc de una sau două.

          De la recepţia hotelului ne-am procurat o hartă a oraşului, dar şi pliante cu programele culturale ce aveau loc în Viena şi-am luat-o pe jos spre prima staţie de metrou în zona Gării de Nord. E duminică dimineaţa şi puţini vienezi au ieşit din case aşa devreme. Cei mai mulţi sunt  ieşiţi să facă mişcare, în majoritatea lor pe biciclete sau pe role, şi care îşi revendică partea de trotuar destinată lor, invenţie minunată pe care îmi propun s-o lansez şi în Consiliul Local din Alba Iulia.

          În sfârşit ne aflăm în staţia de metrou căutând direcţia Schönbrunn, palatul imperial al Habsburgilor, dar întâmpinăm greutăţi în procurarea biletelor de călătorie, care nu se vând decât în şilingi, iar acolo nu găsim o casă de schimb să ne transformăm mărcile, aşa că am devenit deodată doi călători clandestini şi eram de-a dreptul curios să fim depistaţi de vreun control, pentru a constata ce tratament ni se aplică. Am scăpat cu bine din această mică aventură, iar la Schönbrunn am găsit o asemenea casă de schimb pentru a procura şilingii fără de care nici un străin nu poate cumpăra ceva din Austria. Dar la revenire, după ce am intrat din Germania în Austria, în zona de frontieră, circulau şi alte valute.

          Încă de dimineaţă Schönbrunn-ul e asaltat şi invadat de turişti veniţi din toate colţurile lumii, nu numai din Europa. Am văzut acolo un grup de asiatici, japonezi, coreeni sau chinezi, aşteptând lângă un grup de elevi din Ucraina, fiecare în mână cu câte un măr, asta însemnând că aceşti copii luau micul dejun, după cum am întâlnit grupuri de vestici, pe care-i recunoşteai de îndată după comportament şi vestimentaţie. Erau familii cu copii, dar şi solitari veniţi de aiurea, din Anglia sau Australia, din Israel sau ţările nordice. Ne-am cumpărat bilete de intrare şi ne-am asociat valului de turişti pentru a parcurge numeroasele camere şi saloane ale Palatului. Şi, în vreme ce ne îndreptăm spre camera de gardă a palatului, vedem colina şi câmpul din spatele acestuia, abandonăm grupul căruia ne asociasem şi ieşim pe terasa largă să admirăm priveliştea din partea de vest a palatului, cu aleile largi şi cu rondourile şi fântânile arteziene, cu gazonul de-un verde pastelat şi arbuşti tunşi riguros. În camera de gardă ne întâmpină nu o trupă de ostaşi, ci uniformele lor de epocă cu armamentul din dotare, în prim-plan fiind aranjate sub sticlă uniforma de paradă a împăratului, cea de toate zilele, dar şi fracul cu jobenul şi mănuşile, cu încălţările împăratului. Două sunt personalităţile evocate în mod deosebit în palat: mai întâi e kaizerul Franz Joseph, ultimul împărat din dinastia Habsburgilor, veche de o mie de ani, şi Maria Tereza, împărăteasa ce simboliza nu numai o epocă de glorie, dar şi energia regeneratoare vitală a unei asemenea dinastii, mamă a nu mai puţin de 16 copii, dintre care Maria Antoaneta va deveni regină a Franţei, ghilotinată în timpul Revoluţiei burgheze, iar fiul ei Iosif al II-lea va întruchipa modelul monarhului absolut luminat, animat neîncetat de expansiunea imperiului, în timpul domniei sale austriecii ocupând Galiţia poloneză şi nordul Bucovinei.

          Parcurgând încăperile palatului, pe vizitator îl surprinde deosebirea frapantă dintre modestia cu care sunt mobilate şi ornamentate camerele de lucru şi de audienţă ale împăratului şi fastul marilor saloane în care se organizau recepţii, banchete, baluri ori concerte muzicale, ca cel susţinut aici de Mozart în 1762, saloane pictate cu scene paradisiace din natură, cu scene de vânătoare inspirate din mitologia antică, dar şi din realităţile epocii feudale ale imperiului. Pe tavanul uneia dintre aceste săli de desfătare există o pictură de-o ciudată expresivitate a naivităţii şi lipsei de realism a timpului, pictorul înfăţişând-o pe Maria Tereza, într-o scenă ce ar putea fi intitulată „Împărăteasa şi supuşii ei în al nouălea cer”. În aceste saloane fastul nu e dat numai de construcţia, cu  coloanele si arcade ce pun în lumină un clasic invadat de baroc, ci mai ales de strălucirea chenarelor de aur, în faţa cărora pentru o clipă, admirându-le, mi-am adus aminte de vizita pe care o făcusem cu mulţi ani în urmă la una din minele aurifere din Apuseni pentru a scrie un reportaj despre oamenii care se cufundă în măruntaiele pământului să scoată piatra cu aur, pe care cândva le-au exploatat austriecii.

          Dar revenind în camerele de lucru, de primire şi de odihnă ale ultimului împărat al Imperiului Habsburgic, încerc să înţeleg efortul cancelarului de la Viena de a crea o imagine nouă suveranului, în conformitate cu schimbările provocate de Revoluţia burgheză de la 1848. Această imagine era evident promovată, în primul rând, de presa vremii, pe care împăratul o primea cu regularitate, între care Abendblaltt era expusă pe biroul lui Franz Joseph. Lumea trebuie să ştie programul zilnic al împăratului. El începea ziua de lucru la 5 dimineaţa cu deviza „Trebuie să lucrez până când cad jos de oboseală”. Lunea şi joia împăratul acorda audienţe şi pentru oamenii simpli. Cândva, pe unul din pereţii cabinetului, descopăr portretul împăratului, un bătrân venerabil, adus uşor de spate, cu obrajii încadraţi de favoritele imense, cu privirea obosită, aproape istovit; pe pieptul vestonului său albastru, cu cele două şiruri de nasturi auriţi, poartă cele cinci decoraţii. Şi brusc îmi aduc aminte de, poate, ultimul lui gest de a declara război inamicilor imperiului, pretextul fiind împuşcarea prinţului moştenitor Ferdinand de către un student sârb. Am trăit acolo în cabinetele de lucru ale împăratului Franz Joseph sentimente contradictorii de admiraţie şi reproş. Mă gândesc mai întâi la ceea ce a reuşit să edifice această dinastie austriacă într-un spaţiu impresionant în care trăim atât de multe naţii şi popoare. Dar mai întâi mă impresionau realizările din domeniul administrativ, respectul faţă de lege şi superiori, ca şi modelele edilitare. Dar cel mai mult am fost  impresionat de acele lucrări de cartografiere, executate până la detaliu, greu de imaginat, găsite şi în foile notariale ale românilor din Transilvania, unde proprietăţile erau exact delimitate, pe asemenea hărţi figurând ca puncte de reper o stâncă solitară, o fântână, o viroagă, un pârâu, un arbore singuratic etc. În inventarul dintr-un cabinet de lucru descopăr o listă cu grafie unică şi inconfundabilă în tot fostul imperiu. Cu o asemenea grafie, cu exact acelaşi scris, pe acelaşi tip de hârtie de cea mai bună calitate sunt făcute şi cele 30 de foi de proprietate ale bunicului, cu peste 150 de poziţii, cu suprafeţe şi felul lor precizate în stânjeni. E uimitor cum austriecii au creat un asemenea aparat tehnic încă în urmă cu două-trei sute de ani, care să inventarieze suprafeţele şi să emită acte de proprietate din Tirol şi până în ultima înfundătură a unui pârâu din Munţii Apuseni. Documentele acestea dădeau omului din toate colţurile imperiului un sentiment de siguranţă, de certitudine şi garanţie, dar şi de demnitate a proprietarului nu negreşit numai a celui bogat ci şi a săracului care se ştia stăpân pe sărăcia lui. Am intuit adevărul acesta încă din copilărie. De pildă, când duceam vitele la păscut, trebuia să am grijă să nu le las să pască nici măcar pe drum, ori pe lângă gardurile unui gospodar, cu atât mai mult dacă el era sărac, pentru că păşunea îi aparţinea. După mulţi ani, după căderea dictaturii comuniste în urma Revoluţiei din 1989, unul dintre urmaşii unuia dintre cei mai săraci oameni din sat, acum economist într-o întreprindere de stat, mi-a confirmat acest uimitor simţ al proprietăţii. La o întrunire cu fii satului, el îmi spunea cu mândrie că şi-a adus acolo copiii să le arate proprietăţile pe care le-a moştenit, câteva petice de pământ care toate la un loc nu fac mai mult de vreo două hectare. Mă uluia şi mă încânta atitudinea lui de a reconsidera proprietatea, în primul rând pământul, a cărui valoare cu timpul va creşte, idee confirmată şi de discuţiile mele de mai târziu la Paris sau Tel Aviv cu oameni ce se arătau miraţi să afle că grădina din jurul casei mele părinteşti măsoară vreo trei hectare.

          Vizităm pe rând alte încăperi a căror destinaţie o aflăm de pe plăcuţele de la intrare, din ghidajul receptat în căşti sau din pliantele ce le-am luat la intrare. Trecem prin salonul galben, prin cel al Mariei Antoaneta şi desigur salonul de recepţie al împărătesei Elisabeta, construit în noul stil rococo, care a aparţinut cândva Mariei Tereza. Într-o vitrină se află câteva scrisori din corespondenţa confidenţială a frumoasei Elisabeta – nu mai ştiu cui adresate – într-o grafie ce pare a fi a unui om fără prea multă carte, superficial concepute, lipsite de profunzime a conţinutului, contrastând evident cu pretenţiile exemplare ale curţii. Frumuseţea şi fragilitatea ei au impresionat mii de femei care i-au cunoscut viaţa romanţată. O săptămână mai târziu i-am revăzut chipul în casa unor germani din Hanovra, pentru care Lili reprezenta simbolul femeii frumoase şi nefericite, care s-ar fi stins din viaţă datorită lipsei de iubire şi înţelegere.

          La etajul superior se află colecţiile de artă, dar constatăm că biletele noastre de intrare nu erau valabile pentru a vizita şi această parte a Palatului. Era destul de târziu şi-am hotărât să vizităm secţia de artă la întoarcere, aşa că ne-am grăbit să vedem şi alte locuri din Viena de acum şi de altădată şi-n scurt timp ne aflam în Rathausplatz între clădirea Universităţii şi cea a Parlamentului, admirând imensa construcţie a Catedralei. Ne învârtim năuci pe călcâie căutând turnul ce caută cerul. La intrare e o cutie imensă a milei şi generozităţii, în întregime de sticlă, iar înăuntru recunoaştem după monede şi bancnote, categoriile atât de deosebite de vizitatori. Chiar deasupra se află câteva hârtii româneşti de cinci sute de lei, care s-au adăugat dolarilor, mărcilor, şilingilor, francilor care-mi evocă ceea ce eu nu voi reuşi să spun în cuvinte niciodată, poate divizarea şi unirea în acelaşi timp a naţiunilor. Ne dăm şi noi obolul, nu mai ştiu în ce bani şi intrăm cu sfială în răcoarea domnului. Abia la ieşire din această biserică-cetate ne dăm seama cât de înţesată de turişti e Viena în lunile de vară. Oamenii se lovesc pur şi simplu unii de alţii. În câteva minute, încercând să evităm aglomeraţia, ne aflăm în faţa Operei şi a statuii ecvestre a lui Franz Joseph, zonă în care atmosfera de epocă e evocată de trăsurile ce stau la dispoziţia celor care vor să facă o plimbare pe vechile trasee imperiale, căci Viena rivalizează ca interes turistic cu oricare din capitalele europene, având ascendentul nesfârşitelor festivaluri muzicale care-ţi dau acea stare de beatitudine şi de exaltare atât de necesară omului modern, dornic să evadeze din cotidian. Spre ora 12 în Rathausplatz şi Rooseveltplatz, în Heldenplatz şi pe străzile ce duc spre acestea e o mare de turişti, cum poate numai la Paris, Roma sau Ierusalim se poate vedea în lunile iulie şi august, încât uneori aglomeraţia, valurile de oameni îţi dau sentimentul de stânjeneală, ba chiar de sufocare. În mişcare, la un moment dat mi s-a părut că toată lumea merge în acelaşi sens, lăsându-se dusă de un curent ciudat, imperceptibil, şi curând am intrat într-o imensă piaţă de legume şi fructe al cărei pitoresc îmi întrecea imaginaţia: alături de fructe exotice, de movilele de portocale, lămâi, banane, nuci de cocos şi altele stau lădiţele cu mere, pere, struguri oarzăni, dar şi coşuleţele şi cornetele cu zmeură, frăguţe de câmp, mure, căpşuni cu aromele lor îmbătătoare. Undeva, pe o tarabă, un comerciant vindea, imaginaţi-vă, nu altceva decât porumb fiert abia scos din oală.

          Era timpul să ne întoarcem în parcarea de la Hotel Cristal, unde aveam parcată maşina şi din nou, după ce am mers pe jos până la Domul Sfântului Ştefan, ne-am hotărât să luăm din nou metroul până în Praterstrasse, din nou blatişti pentru că nu aveam şilingi să ne luăm bilete, dar de acum era o distanţă de 5-6 minute şi era puţin probabil să ne întâlnim cu o echipă de controlori.

          Ne-am învârtit în Viena aproape o oră până ce am găsit ieşirea cea bună, spre Linz. De fiecare dată când ne înscriam pe inelul de centură pe direcţia Linz descopeream un indicator cu direcţia Budapesta, or noi căutam direcţia vest, nu est, de unde tocmai venisem. În a treia încercare, undeva, în spatele indicatorului de Budapesta, Eugen a zărit panoul cu direcţia Linz, dar era prea târziu pentru a ne înscrie pe banda de circulaţie de pe care am putea vira la stânga şi am fost nevoiţi să mai ocolim o dată măcar o zonă din Viena pentru a reveni acolo şi a o lua în direcţia cea bună. Linz-ul era de acum cuvântul magic, nume de animal mitic ori zeitate nordică, ce ne călăuzea, steaua noastră polară. Am călcat apăsat pe acceleraţie şi cu riscul de a rămâne în pană de benzină nu ne-am oprit până în acest frumos oraş din nord-vestul Austriei, unde am alimentat şi am pornit-o mai departe spre Passau şi Nürnberg. Dar, necunoscând drumul şi neavând o hartă clară, evident că ne-am rătăcit, luând-o pe un traseu turistic de-a lungul Dunării. Era o întâmplare fericită că nu găsisem autostrada căci mergeam pe o şosea bună, neaglomerată, iar peisajul devenea tot mai fabulos. Fluviul, cu debitul mult mai redus decât la Budapesta, curgea lin la 7-8 metri sub şosea, iar marginea lui ne încânta şi ne desfăta, aşa că am rulat agale, mai ales că în curând am ajuns în zona satelor de vacanţă cu vilele crescute parcă din verdele crud între copacii ornamentali, cu ferestrele privind spre Dunăre. Eugen n-a rezistat peisajului şi-a insistat să oprim. Am făcut-o pe-o platformă chiar pe malul Dunării iar el, nici una nici două, vrea negreşit să facă baie în apele fluviului, şi de-abia l-am determinat să renunţe sub pretextul că ne grăbim, că trebuie să ajungem cu ziuă la Nürnberg pentru a avea mai multe şanse să găsim locuri de dormit la vreun hotel. În realitate îmi era teamă să-l las să se aventureze în imensitatea aceea de apă ce mi se părea că din verzuie devenise brusc plumburie, dar mai apoi, la Le Havre, când l-am văzut avântându-se cu Odette în apele Mării Mânecii, înotând dezinvolt vreo câteva sute de metri până la o insuliţă de fiecare dată înghiţită de ape în timpul fluxului, mi-am dat seama cât de nejustificată fusese teama mea.

          Depăşiserăm de curând primele sate de vacanţă cu puzderia de biciclişti a căror prezenţă era semnalată de panourile de pe şosea, şi ne-am căutat drumul spre Passau, pentru a trece graniţa în Germania. Nu ne dădeam seama dacă micul orăşel aparţinea Austriei sau Germaniei şi-am început din nou să bâjbâim. De cum am intrat pe străzile înguste pe care autovehiculele venite dinspre Linz se strecoară cu dificultate, am început să regretăm că nu venisem pe magistrală şi alesesem traseul de-a lungul Dunării, căci nu reuşeam să găsim punctul de trecere spre Germania, încât am fost nevoiţi să oprim mereu şi să întrebăm. Am aflat că punctul de trecere a graniţei e în urmă cu vreo 2-300 de metri, dar asta însemna că ne aflăm călători clandestini în Germania şi noi doream să fim în regulă, să ni se pună viza pe paşapoarte. Aşa că ne-am întors înapoi şi-am oprit la o benzinărie să ne informăm. „Hier ist!” a zis neamţul sau austriacul de acolo. „A fost aici, dar s-a desfiinţat. În locul lui s-a construit benzinăria. Sunteţi români? Merge Dacia, merge? Gut, sehr gut!” Apoi neamţul sau austriacul de acolo a rugat un neamţ adevărat să ne arate drumul pentru a ieşi din oraş spre autostradă, dacă tot avea drum într-acolo. A trebuit să demarez în trombă în urma Mercedesului ce slaloma pe străduţele vechiului burg de graniţă. Pe malul drept al fluviului neamţul ne-a făcut semn s-o luăm la stânga, spre vest, el urmând să meargă spre nord.

          Chestia asta, să desfiinţezi o graniţă între două state, mi se părea de neînţeles. Mi-am zis mai apoi că Passau-l putea fi un oraş de graniţă liber cu oameni care vorbesc aceeaşi limbă şi pe care nu-i interesa dacă locuiesc în Austria sau Germania, căci aici probabil orgoliul acesta dispăruse. Când, însă, peste o săptămână am făcut o escapadă de la Hanovra în Ţările de Jos şi Franţa, enigma aceasta mi-a fost repede elucidată. Toate graniţele au fost desfiinţate, astfel încât în toată Uniunea Europeană, în aşa numitul spaţiu Schengen, nu mai există nici un fel de barieră în calea comunicării. În puţine locuri se mai întâlnesc urmele unor construcţii ale vechilor puncte vamale, dar cel mai adesea trecerea dintr-o ţară în alta nici măcar nu e semnalată prin vreo tablă indicatoare, încât nu mai ştii sigur în ce ţară te afli, putând constata aceasta numai după limba în care sunt scrise unele panouri de circulaţie. Mă mira că nu întâlneam numele ţării în vechile puncte de trecere, iar dacă exista o asemenea tablă indicatoare, aceasta era de 2-3 ori mai mică decât una care în România anunţă intrarea într-o localitate rurală, un sat aflat într-o înfundătură de lume. Această libertate de mişcare spune totul despre ceea ce se vrea în viitor Europa, iar noi eram doi scriitori români evadaţi din dezordinea Estului, alergând pe autostrăzile occidentului, spre marile metropole ale vestului, în căutarea unor modele, în speranţa unei sincronizări cu civilizaţia democraţiilor adevărate, în măsura în care ele există.

Discobolul, februarie-martie 2000

sus