Cornel Nistea
scriitorul

Sfântul de la Păltiniş

Două zile petrecute la Păltiniş, unde l-am vizitat pe Iulian, care a îndeplinit pentru o săptămână oficiile de preot într-o tabără a copiilor abandonaţi din două centre de creştere (Dumbrava şi Valea Plopului), tabără organizată de Asociaţia Tinerilor Ortodocşi AXIOS a Mitropoliei Ortodoxe din Paris. Iulian ne-a aşteptat în centrul staţiunii, pentru că singuri, eu şi Mamitza, n-am fi putut găsi tabăra, ascunsă undeva în inima pădurii. La doar câteva sute de metri, mi-a zis să opresc, cu siguranţă vom dori să vizităm cămăruţa din cabana în care s-a retras şi a creat de prin 1975 filosoful Constantin Noica, la 11 ani de la eliberarea din puşcărie, după ce spăşise 6 ani din cei 25 de condamnare pentru viziunile sale neconforme cu ideologia comunistă. De cum Iulian a rostit numele filosofului, o învălmăşeală de amintiri mi-au inundat fiinţa, mai ales cele evocate în Jurnalul de la Păltiniş şi cartea lui Stelian Tănase Anatomia mistificării, care mi-a fost principala sursă bibliografică în scrierea romanului meu Ritualul bestiei, în care infăţişez aberanta/absurda lovire a intelectuăţii române, a elitelor din Gulagul românesc al dictaturii comuniste, umilinţele şi suferinţele fizice de neimaginat la care au fost supuse vârfurile culturii româneşti într-un cumplit ritual al omului-bestie. De acum lumina puternică a amiezii şi căldura verii ce se prelungeau în septembrie atenuau întrucâtva dezastrul trecutului din acel început de iarnă în care s-a petrecut moartea lui Constantin Noica. Iulian vizitase cu câteva zile în urmă cabana-muzeu (?) şi loc de cercetare pentru studenţii de la facultatea de filosofie din Bucureşti după ce Editura Humanitas a preluat administrarea, şi negreşit îi stă la îndemână s-o facă după veniturile ce i le aduce tipărirea operei marelui om de cultură român, şi ne spune câte ceva despre ce urmează să vedem şi să aflăm.

Ne nimeream acolo în chiar ora destinată programului de vizită afişat la intrare, o singură oră între 14 şi 15, în rest viitorii mari filosofi lucrează la operele lor nemuritoare. Am sentimentul staniu, pe care-l încercasem în studenţie într-o primăvară când vizitasem cu un coleg locuinţa Blaga din Cluj la un an după decesul poetului, sentimentul că filosoful trăieşte, că-l vom găsi pe un pat de spital în aşteptarea sfârşitului. Dar nu, vine concretul. De cum ne-am apropiat de uşa de la intrare, după ce am citit placa evocatoare de lângă cabană, ne întâmpină o domnişoară, importantă, care ne laudă că am ştiut veni în programul de vizită, altfel… Altfel, înţelegem desigur, riscam să deranjăm marii gânditori şi creatori ai viitorimii. Suntem daţi în primire unui tânăr cu înfăţişare anemică în contrast evident cu cea a fetei plină de sănătate ce ne întâmpinase şi constatăm de la început că băiatul nu cunoştea nici măcar ziua de naştere a filosofului a cărui avere spirituală o gestiona, necum să ne poată da relaţii despre pătimirile lui Constantin Noica, nici vorbă să fi citit Anatomia mistificării a lui Stelian Tănase sau să poată da vreo relaţie despre familia Noica, dar nici despre perioadele sale de detenţie şi creaţie. Urcam scările cu această dezamăgire spre cămăruţa de la etaj în care a locuit şi scris filosoful. E aproape aceeaşi de altădat, încearcă să ne convingă „ghidul” nostru. Iată, ştie totuşi să ne spună câte ceva, ne vorbeşte de grija Editurii Humanitas, a domnului Gabriel Liiceanu personal în ce priveşte administrarea cabanei şi tipărirea operei lui Noica. E o cămăruţă cam de 3 pe 3 metri, poate trei şi jumătate cu două paturi, iar pe unul dintre acestea sunt aşezate circa 20 de cărţi scrise de Noica şi publicate de Editura Humanitas pe parcursul anilor care au trecut de la prăbuşirea dictaturii comuniste. Sunt aproape surprins să constat că unele volume sunt destul de jerpelite, semn că ele au fost citite totuşi de generaţiile de studenţi ai lui Gabriel Liiceanu care s-a perindat pe aici, unii probabil şi-au întocmit lucrări de licenţă sau au pregătit doctorate din aceste lucrări ale filosofului. Recunosc înşirate pe pat, lângă o bucată de placaj, pe care filosoful o folosea în loc de masă, o parte din cărţile pe care le-am avut cândva în mână: Povestiri despre om, Sentimentul românesc al fiinţei, Creaţie şi frumos în rostirea românească, Devenirea întru fiinţă, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru şi altele. Mi-aduc aminte unele momente din timpul lecturii şi-mi reproşez că n-am reuşit să citesc poate nici jumătate din ce-a scris Noica. E o vină nemărturisită încă ce-o trăiesc având în preajmă martori care n-au cum bănui la ce mă gândesc. Văd soba, (poate totuşi alta decât cea de atunci), într-un colţ parcă e o ulcică pentru apă…Pereţii goi…De ce-or fi fiind pereţii goi şi varul alb-murdar cu care au fost zugrăviţi?!…Dar manuscrisele?! Sau măcar nişte xero-copii. Da, da aş fi vrut să văd nişte xero-copii de manuscrise ale lui Noica, şi nişte fotografii ale marelui filosof, câteva măcar, care să-mi evoce fiinţa celui întru nefiinţă, fie şi cu un grup de admiratori ce-l vizitau pe filosof în cămăruţa aceea dintr-o cabană singuratică si austeră din Păltiniş, închiriată de Noica pe puţinii banii ce-i primea de la editurile care-i tipăreau cărţile, viaţă aspră de schivnic, asta-mi evocă această cămăruţă, care seamănă întrucâtva cu o celulă din puşcăria de la Jilava, în care marele filosof va fi trăit spaime de neimaginat ale fiinţei. Şi-apoi ideea aceea a lui Noica, dacă voi fi receptat-o corect, că devenirea întru fiinţă nu e posibilă, zădărnicie înspăimântătoare care ar face inutil însuşi uriaşul travaliu al creaţiei filosofului, dincolo de care se află poate o miraculoasă căutare întru lămurirea sinelui. Sentimentul acut ce-l trăiesc e dezolarea, căci fără să vreau rememoram trecutul, mai îndepărtat sau mai apropiat, pe care-l aflasem din cartea lui Stelian Tănase şi din alte surse, sau o mică parte dintr-o mărturisire de mai trei ore a părintelui Rafail Noica, fiul filosofului, căruia îi fusesem cărăuş într-o călătorie cu automobilul între două mănăstiri din Apuseni într-o iarnă năpraznică din urmă cu 5-6 ani, prilej cu care-l întrebasem între altele când venise vorba de posibilităţile de comunicare a limbii române în ce măsură a fost influenţat de scrisul tatălui său, întrebare care provocase părintelui un mic şoc, căci s-a grăbit să-mi răspundă: „În niciun fel”, voind probabil să-mi transmită că sursele sale de cunoaştere a limbii române în profunzimea ei erau în altă parte, în cultura religioasă. Ne continuasem atunci discuţia despre traducerea, uneori inexactă preciza părintele, a textelor biblice, şi mi-a dat câteva exemple relevante. Da, poate de acolo venea o parte a deprimării mele, din discuţia aceea cu părintele, care îmi repetase în câteva rânduri că nu mai era nimic de făcut acolo unde se greşise, că limba română şi-a pierdut din nuanţele ce le-ar fi putut exprima în secolele apuse. La asta se adăugaseră două teme ce i le propusesem să le discutăm, poate trei sau patru, între care „rugăciunea evlavioasă” de altădată şi cea lipsită de har de acum din cele mai multe locuri şi slaba pregătire a tinerilor teologi de azi în ce priveşte oficierea ritualului religios dar şi lipsa de măsuri drastice împotriva unor preoţi deveniţi incompatibili cu misiunea ce şi-au asumat-o la hirotonire, aceasta urmare a unor activităţi de tipul celor negustoreşti ori a greşelilor unor ierarhi… „Am vrut să vorbesc de atâtea ori în faţa altarului despre lucrurile acestea”, mi-a spus părintele. „Şi de ce n-aţi făcut-o?” „Pentru că mi-am zis că e mai util să mă rog pentru îndreptarea lucrurilor”, îmi mărturisise părintele. (Citatul este desigur aproximativ). Mi-adusesem aminte de secvenţele acestea acum, în plină vară, în cămăruţa în care trăise şi crease filosoful Constantin Noica. Nu mai prea aveam de ce ne prelungi vizita în cabana aceea austeră şi-am ieşit pe palier, de unde am privit imaginile închipuite de un plastician ce-l admira pe Noica, ca să coborâm scările, aproape şubrede, cu spaima că, altădată, la vârsta lui înaintată, s-ar fi putut întâmpla să se prăbuşească filosoful. A, şi toaleta, comună, e la parter (!), şi depozitul de lemne, afară, or iarna, pe zăpadă sau polei, s-ar fi putut întâmpla nenorocirea tocmai când nu era cineva prin preajmă. Se întâmplase asta într-un noiembrie ostil şi decesul la 4 decembrie 1987, după doisprezece ani de la retragerea lui Noica în munţi…

Am coborât în şoseaua cu asfaltul superficial şi degradat, acelaşi din timpul comunismului, un drum plin de gropi, ca să urcăm nişte serpentine strânse, ce mi-au pus la grea încercare abilităţile de şofer care conduce o Dacie veche de 12 ani cu care în ultima vreme am avut nu puţine probleme mecanice. Acesta a fost şi motivul prudenţei cu care o zi mai târziu am coborât muntele, spre nedumirirea Mariei, surprinsă de încetineala cu care ne deplasam pe şoseaua îngustă cu foarte multe curbe periculoase, măcar că în urmă cu două săptămâni îmi pusesem la punct frânele, ca în curând să ajungem la amintita tabără, o clădire specifică zonei turistice montane. Era ora la care copiii dormeau, aşa că am parcurs coridoarele, până la camera ce ne era destinată pentru găzduire, pe vârfuri. Apoi, peste vreo oră s-a declanşat gălăgia. Copiii abandonaţi la naştere sau mai târziu într-un orfelinat şi preluaţi de serviciile sociale ale vreunei episcopii şi-au început activităţile. La 45 de copii sunt 20 de animatori veniţi de pe trei continente: Europa, America, Australia, dintre aceştia cinci sau şase nu ştiu deloc româneşte. Aceşti generoşi animatori, „analfabeţi” la română, le oferă copiilor adevărate concerte de muzică antrenantă pentru relaxarea acestora, îi învaţă să picteze sau să danseze. Şi când te gândeşti că directorul coordonator al taberei e un tânăr ortodox francez, Emanuel Nagoua, care abia de curând a învăţat româneşte, este adevărat că e căsătorit cu o româncuţă de prin Moldova, iar când are dificultăţi de exprimare recurge la un translator, de obicei la părintele Iulian sau la Christian Cădere, un tânăr român născut în Franţa, şi încă fără cetăţenie română din pricina birocratismului îndelungat şi duratei excesive necesare formalităţilor în România. El, Christian, îşi petrece în fiecare an o mare parte din vacanţa de vară în Casa de copii de pe lângă mănăstirea din Dumbrava, judeţul Alba. Anul acesta a stat cu copiii de aici trei săptămâni într-un generos act educativ şi de caritate. Aflu de la Iulian câte ceva despre copiii din aceste case de ocrotire, despre provenienţa lor, despre dramele trăite de copiii care îşi cunosc sau nu părinţii, de cele mai multe ori părinţi săraci şi imorali, familii în care copiii refuză să trăiască după câteva experienţe ale unor întoarceri acasă eşuate. Ei bine, nevoia de afecţiune a acestor copii este uriaşă, iar animatorii au grijă să le-o ofere cu zgârcenie, pentru că un prea puternic ataşament ar avea efecte imprevizibile. Este şi cazul lui Christian. Când soseşte el la casa de copii din Dumbrava, se declanşează în jurul lui un spectacol de neimaginat, toţi copiii îl ovaţionează, vin spre el cu speranţa să-i bage în seamă, să-i mângâie. Se interesează dacă le păstrează micile cadouri ce i le-au oferit la despărţire, o foaie de hârtie cu un desen, o dedicaţie, în locul unei cărţi de vizită, cartonul de identificare pe care copilul l-a purtat la gât pe timpul taberei, sau, uite, un nasture strălucitor de alamă pe care copilul l-a găsit întâmplător în praful drumului. Unii copii sunt inteligenţi, alţii cu handicapuri de neînlăturat, prietenoşi sau ostili asocierii, generoşi sau egoişti din cale afară, luptători înverşunaţi în relaţiile cu ceilalţi sau slabi, acceptând supremaţia celor mai puternici. O ferocitate fără margini se desprinde din privirile unora. Apoi să-i urmăreşti la rugăciunea de seară e o experienţă cu totul nouă, cu foile pe care e scris textul ritualului în faţă, implicaţi toţi, mai puţin cei care din diferite pricini nu ştiu încă să citească, măcar că au de acum 12, 13 sau poate chiar 15 ani, textele conţinând invocaţii şi implorări ale Dumnezeirii în română, dar şi în franceză, greacă şi slavonă: Kyrie eleison, Kyrie eleison!... În timpul celor două săptămâni de tabără, unii dintre copiii mai mari au primit şi ei titlul de animatori. Li se oferă o responsabilitate pe care n-au avut-o vreodată, aceea de a-i îndruma pe cei mai mici. E o sarcină specială aceasta a animatorilor taberei cunoaşterea copiilor, a caracterelor şi a disponibilităţilor acestora în formarea viitoare, dacă nu în chiar pregătirea lor pentru viaţă. Despre acest proiect îmi vorbise cu câteva zile în urmă Bogdan Grecu, tânăr universitar care predă matematica tocmai la Belfast, plecat acolo cu câţiva ani în urmă din Paşcaniul natal. Întrebarea ce-l frământă pe Bogdan şi întreg grupul lui de prieteni e cum se pot ajuta aceşti copii să aibă acces la o educaţie complexă, inclusiv religioasă şi la o pregătire pentru vremea când la 19 ani aceşti copii vor fi nevoiţi să părăsească negreşit casa care i-a ocrotit, fie şi într-un regim de…cazarmă.

S-au făcut sute de fotografii, copii şi animatori, numeroase aparate de fotografiat fiind lăsate pe mâna copiilor mai îndrăzneţi să fotografieze. Şi, în sfârşit, poza mare, cu întreg efectivul de copii şi animatori, întru amintire…

Până la cină mai sunt două ore, aşa că avem timp să facem o plimbare până la schitul din Păltiniş. Pe drum aflăm de la Iulian, care fusese duminică împreună cu copiii şi animatorii din tabără la biserică la liturghie, că acolo e stareţ preotul Luca Valeriu născut la Ponor, sat peste deal de cel al copilăriei mele, iar maica ce-l ajută e chiar sora lui de sânge, dânsul e venit aici de la o mănăstire din Moldova, măicuţa e venită de la mănăstirea din Tismana. Aflu cum părintele stareţ şi-a certat consătenii revoltaţi că primăria din Ponor a cedat o mare suprafaţă de teren, la Criştov, pentru construirea unei mănăstiri, tocmai vizitată de mine şi Bogdan Grecu cu câteva zile în urmă. Se năştea în mine o curiozitate aparte să-i cunosc pe părintele stareţ şi pe sora sa, vecinii noştri în spiritualitate de peste deal. Era o premoniţie a unor mărturisiri măcar emoţionante. Am urcat pe cărăruia dintre brazii ale căror rădăcini ne barau uneori calea până la schitul aflat la nu mai mult de 300 de paşi de şosea. Aveam aceeaşi impresie din copilărie când traversam pe o cărăruie la fel de bătătorită cimitirul de lângă biserica veche din Vale sau când intram de Paşti sau Rusalii în curtea bisericii noi abia sfinţite de la noi din sat, o pioşenie de care mă bucuram în taină. Intram pe poarta curţii schitului ca într-o cunoscută şi familiară grădină a raiului însoţit de Maria şi Iulian, trei priveligiaţi ai zilei. Ne-am închinat locului făcându-ne cruce, privind cu interes preajma, gazonul de un verde crud al otăviturii peste care ţârâia apa unui izvoraş sau a unei cişmele, din care am băut însetat. Am privit bisericuţa, una modestă, în vecinătatea căreia am descoperit mormântul cu crucea alb-cenuşie, totuşi frumoasă. „E mormântul lui Constantin Noica”, l-am auzit pe Iulian spunând, şi nu puteam înţelege cum păstrase această taină de la prânz şi până acum. E adevărat că ne propusesem să venim la schit să-l cunosc pe părintele Luca şi pe maica Sebastiana, dar asta nu justifică în niciun fel păstrarea tainei înmormântării aici lângă bisericuţa din Păltiniş a marelui filosof, considerat de unii oameni ai bisericii ateu. „Mai degrabă l-ar fi înmormântat pe undeva prin pădure şi nu aici lânga biserică”, am aflat că spuneau unii. De o asemenea onoare a avut parte Păltinişul, să-l găzduiască pe marele om de cultură Constantin Noica într-una din cabanele sale austere şi să-i aibă în pământul său mormântul. Citim două date existenţiale de pe piatra de la căpătâiul celui ce avea să îmbogăţească pentru totdeauna numele Păltinişului: Constantin Noica, 12 iulie 1909 – 4 decembrie 1987. Nimic altceva decât un pios omagiu sub poala pădurii de brazi ce-i străjuieşte amintirea.

Am făcut câţiva paşi pe iarba de-un verde strălucitor, când ne-a ieşit în întâmpinare maica Sebastiana, toată numai sănătate şi voioşenie. Îl recunoscuse desigur pe părintele Iulian şi era bucuroasă de oaspeţi. Ne-a poftit să vizităm casa, să stăm la un ceai sau la o cafea. Va veni în curând şi părintele. E undeva prin apropiere, lucrează ceva în grădină. Îl strigă de câteva ori să vină, că „aveam oaspeţi”. Sunt mişcat de vocea ei cristalină, de înfăţişarea ce iradiază bucurie, iar vocea cu care îl strigă pe părintele Luca e aceeaşi cu cea pe care am auzit-o de atâtea ori în copilărie şi mai târziu la noi în Vale. Apare şi părintele. E un bărbat aproape vânjos, plin de sănătate, să tot aibă 50 de ani. Vine de peste colina înverzită cu pasul aşezat al unui ţăran de la noi care se întoarce seara de la coasă. Ne zâmbeşte reţinut şi ne salută, bucuros de oaspeţi. Vizităm casa, le admirăm gustul pentru cum e compartimentată şi aranjată, cu mobilă de lemn de brad de-o prospeţime emoţionantă. Ne temem să călcăm podeaua curata de-un alb luminat cu încălţările noastre pline de praf şi le spunem că preferăm să stăm afară pe butucii de lângă masa dintre bisericuţă şi locuinţă, unde măicuţa ne va servi cu un ceai de plante de pădure sau de mentă, îndulcit cu miere de albine. Ne trebuia o punte între realităţile comune pentru a începe discuţiile, iar maica Sebastiana a fost prima care a găsit-o. A avut o mătuşă dragă ei, o chema Letiţia, căsătorită în Valea Largă. „Ei să nu-mi spuneţi!” am exclamat eu cu totul surprins. „Letiţia, care spuneţi că vă este mătuşă, a fost căsătorită cu unchiul nostru Vasile al Găndreştilor de lângă biserica veche”. „Da, da, uite că suntem şi rude, prin alianţă…” A fost o mare bucurie să aud asta, să aflu că mătuşa noastră Letiţia, căreia îi păstrez o frumoasă amintire era şi mătuşa părintelui Luca şi a măicuţei Sebastiana. Aflam că mătuşa Letiţia aşteptase 6 - 7 ani să i se întoarcă bărbatul dispărut în război undeva pe la Cotul Donului şi cum nu mai erau speranţe să se întoarcă a luat hotărârea să se căsătorească cu unchiul Vasile, rămas văduv pe la vârsta de 45 de ani. S-au căsătorit şi-au întemeiat o gospodărie frumoasă, pentru că Găndreştii erau oameni înstăriţi. Curând după ce s-au căsăstorit, s-a întors din prizonierat fostul ei soţ. Ce mai putea face? A rămas cu unchiul Vasile, dacă cu primul bărbat tot n-a avut copii şi-acolo în Valea Largă întemeiaseră gospodărie şi se integrase în colectivitate. Părintele Luca zâmbeşte: „A fost căsătorită de trei ori…”, la care eu iau apărarea mătuşii: „După ce a murit unchiul Vasile, a cotropit-o singurătatea… Era pe Dealul Caselor un bărbat şi el singur şi au decis să îmbătrânească împreună…A rămas curând din nou văduvă. Se pare că a fost sortită să n-aibă parte de un soţ, să trăiască în singurătate…”

Am mai discutat cu gazdele noastre tot felul de mici subiecte, între care nu putea lipsi bucuria comună a Târgului de la Sălciua ce am trăit-o desigur fiecare în copilărie, ne-am amintit de animaţia din imaşurile vecine din zilele de sărbătoare şi nu numai de până prin anii ’60 când a început marea migraţie a oamenilor din munte spre centrele industriale din oraşe. Tot atunci cei doi fraţi au ales mănăstirea.

Se făcuse târziu. Maica Sebastiana s-a interesat cât poate fi ceasul. Trebuie să facă vecernia. Ne-am ridicat de îndată şi ne-am luat rămas bun de la gazdele noastre, care au insistat să mai trecem pe la ei când avem prilejul, să stăm de vorbă, dar nu aşa, în pripă, ci să rămânem la ei câteva zile, „că e frumos la noi”, zice maica, „doar că uitaţi se fac tot felul de construcţii în jurul schitului. S-a terminat aici cu liniştea de până acum…” Şi-n vreme ce maica se duce direct în biserică pentru a pregăti vecernia, părintele Luca ne însoţeşte încă câţiva paşi spre portiţa de la ieşire din incinta intimă a schitului. Ne oprim în dreptul mormântului pentru o ultimă venerare, iar părintele Luca ne face o mărturisire la auzul căreia Iulian mă priveşte pentru a lua aminte: „Cu câteva luni înainte de a muri, Constantin Noica a venit la schit însoţit de o profesoară din Cluj, cred, şi-a intrat în biserică. Eu eram doar frate de mănăstire pe atunci, m-am retras spre strană pentru a nu tulbura intimitatea reculegerii vizitatorilor. Curând Constantin Noica a venit spre mine şi mi-a spus în şoaptă: „Şi eu sunt credincios, la biserică vin mai rar, dar am permanent în inimă pe Dumnezeu.” M-am întrebat imediat dacă mărturisirea aceasta era făcută de către filosof dintr-o sinceritate ce i-a scăpat sau era o replică la unele opinii din partea unor oameni ai Bisericii care-l acuzau de ateism, aşa cum ar reieşi din unele dintre operele sale, în care dacă nu-l preamăreşte pe Dumnezeu, îl ignoră. „Între preasfinţitul Antonie Plămădeală şi Constantin Noica exisa o relaţie de preţuire reciprocă, dacă nu chiar de amiciţie. La moartea filosofului, preasfinţitul a venit aici, a măsurat cu bâta şase măsuri de la baza bisericii, a făcut acolo un semn, şi a spus: „Aici să i se sape mormântul.”

Mai aveam o curiozitate, pe care nu mi-am putut-o stăpânii: „Şi după căderea comunismului, după revoluţie, părintele Rafail, fiul filosofului a venit la mormântul tatălui său?” „Da, a stat aici vreo zece zile. N-am prea vorbit cu dânsul. Era atât de interiorizat. Mai mult şi-a petrecut timpul în pădure…” Şi eu, mai mult pentru mine: „Poate acesta era felul părintelui Rafail de-a se reculege şi a se ruga pentru sufletul tatălui său...”

Am plecat în suflete cu această mărturisire, moment în care în urma noastră s-a auzit toaca şi cântecul dulce al clopotului. La bisericuţa schitului din Păltiniş începea Vecernia.

Ne întoarcem în tabără, mergând agale pe cărăruile din pădure, povestind de toate. E aproape seară. Copiii trebuie să cineze şi să facă şi ei rugăciunea, dar mai întâi fotografii din nou, mâine e ultima zi de tabără. Copiii pleacă în excursie la Sibiu, Iulian se va întoarce la Paris, iar noi vom reveni acasă la Alba Iulia. Sunt momente emoţionante, cei mai mulţi dintre copii suferă că se apropie despărţirea, dar în acelaşi timp unii dintre ei sunt dornici să se întoarcă „acasă”, programul taberei a fost încărcat şi i-a obosit. Vestea directorului taberei că în ziua următoare vor putea dormi până la zece e întâmpinată cu un cor de urale şi strigăte de bucurie. Cinăm împreună cu ei. E miercuri seara, zi de post, şi avem la masă tocăniţă de cartofi cu salată de legume. Unii dintre copii cer să li se dea ceapă, alţii solicită supliment. Li se satisfac tuturor aceste ultime dorinţe, după care li se serveşte ceai şi desertul. După masa de seara, din nou: Kyrie eleison, adică Doamne miluieşte sub îndrumarea şi supravegherea animatorilor.

A fost o zi de neuitat, pe care o rememorez, cu punctele ei esenţiale, în drumul spre casă după ce am zăbovit două ore cu Mamitza şi Iulian la Sibiu, unde am vizitata cimitirul german şi-am pus un buchet de flori la mormântul fratelui meu mai mare, poetul Victor Nistea, înmormântat aici cu câţiva ani în urmă. ( Cornel Nistea)

Însemnare, cu mici îndreptări, apărută în revista Discobolul,
numerele din octombrie, noiembrie, decembrie 2008.

sus