Cornel Nistea
scriitorul

Fluxul memoriei şi imposibila evadare din sistem

- din ciclul "Cucerirea Vestului" -

         Vizita mea în Germania a stat multă vreme sub semnul incertitudinii, căci într-o societate tot mai mult preocupată de afaceri şi consum, un schimb cultural cu greu îşi mai poate găsi locul. Dar această eventuală plecare în Vest, fie şi numai pentru două săptămâni, mi se înfăţişa ca o poartă de lumină spre o lume liberă, multă vreme interzisă, după cum un eşec al ieşirii din ţară îl receptam ca pe un nou dezastru ce s-ar fi adăugat tuturor celorlalte câte m-au afectat profund în timpul dictaturii comuniste. E complicat să explic, să-mi fac înţeleasă prezenţa în adâncul sufletului meu a unui dureros complex al lipsei de libertate şi după căderea dictaturii comuniste. E inexplicabil cum eu continuu să cred că sunt încă un captiv al sistemului şi că libertatea nu-i decât o iluzie câtă vreme în jur mişună foştii torţionari, când mulţi dintre exponenţii de bază care asigurau funcţionarea dictaturii s-au strecurat în interiorul unor partide politice care se declară creştin-liberale, ba unii dintre ei au devenit lideri care au aici o mare capacitate de decizie. Sunt evidente sechelele vechiului regim care continuă să menţină mentalităţi şi reacţii antireformiste, antidemocratice. Aveam motivele mele să mă îndoiesc că bunii mei colegi din Consiliul Municipal vor aproba solicitarea de a-mi aproba să fac o vizită în contrapartidă în orăşelul german Arnsberg, cu care Alba Iulia întreţine relaţii de parteneriat de peste 20 de ani. La şedinţa de consiliu au fost câteva vociferări; se auzea mai strident vocea unei scorpii, căreia cândva îi acordasem prea multă încredere. Colegii mei au votat însă, spre surprinderea mea, în unanimitate favorabil şi am fost nevoit să-mi revizuiesc bănuiala că unii dintre ei ar suferi de oarece blazare, de neînţelegerea actului cultural. Şi era bine că mă înşelam, eram chiar bucuros că mă înşelam şi descopeream că există situaţii în care culoarea politică, dacă ea există, se estompează adeseori până la dispariţie.

          Au urmat trei săptămâni de aşteptare. Mai întâi trebuia să sosească invitaţia oficială a  Primăriei din Arnsberg şi a Asociaţiei PRO Alba Iulia, să se facă formele legale de plecare, inclusiv obţinerea valutei necesare. Îmi pusesem prea mari speranţe în vizita asta de a mă ajuta să mă debarasez de complexul acelei detenţii eterne la care eram supus de câteva decenii şi a-mi câştiga sentimentul libertăţii. Îmi era cu adevărat necesară dobândirea unei eliberări, fie şi pe calea unui asemenea artificiu, căci, la zece ani după Revoluţia din 1989, eu continuu să exist şi să mă manifest ca un  personaj privat definitiv de libertate din romanele lui Kafka. În răstimpul acesta de câteva săptămâni au început să izbucnească din subconştientul meu imagini ale unor evenimente umilitoare care mi-au reprimat constant dorinţa de libertate. Mai întâi mi-am amintit percheziţiile miliţiei care ne-a răvăşit casa după război în căutarea unei arme de foc care ar fi fost adusă de tata de pe front şi pentru care, dacă s-ar fi găsit, tata ar fi fost condamnat la câţiva ani de închisoare, lăsându-ne singuri în inima  muntelui, au urmat controalele celor de la Sfatul Popular care ne bănuiau că am fi dosit o parte din recoltă sau am fi ascuns din vite pentru a ni se diminua cuantumul cotelor, a fost apoi darea afară din internat şi din şcoală a celor trei fraţi mai mici, pentru că tata refuza să se înscrie în întovărăşire. După ce a învăţat să cânte atât de bine Internaţionala, pe tata l-au exclus din partid pe  motiv că ar fi simpatizat cu legionarii, când toată lumea ştia că familia lui vota constant ochiul. Chestia asta şi faptul că aveam înscrise în cartea funciară vreo 20 de hectare de pământ în munte ne-a compromis definitiv libertatea, posibilitatea de a opta într-o anumită situaţie. Eram copleşit de rapiditatea cu care oamenii au acceptat înlocuirea valorilor culturale şi morale cu minciuna, ridicată la nivel de principiu de bază al noii puteri. Eram martori ai unei schizofrenii generale, când ni s-a inoculat convingerea că sistemul e perfect, că nu are nici o fisură, iar organismele lui acţionau imprevizibil, la o adică existând pericolul să îţi fie descoperite gândurile şi trăirile cele mai intime. Mi se părea că sunt în permanenţă supravegheat, că e o chestiune de timp până îmi vor descoperi însemnările periodice, probe suficiente ca să fiu lichidat. Se interzicea omului să-şi spună opiniile, ori acestea îi erau sechestrate; nici vorbă să scrii adevărul, să demaşti vreo ticăloşie. Or de acum eram căsătorit şi aveam de întreţinut doi copii, şi nu mai aveam voie să risc. Şi totuşi, în perioada cea mai grea, de câte ori cuplul dictatorial făcea o vizită în oraşul nostru, eu imaginam un scenariu de lichidare a bestiilor, scenariu tăinuit în adâncul sufletului, nemărturisit nici măcar mesteacănului căruia mă confesam de când mi-am pierdut încrederea în prieteni. Şi, de fiecare dată, după aceste vizite, mă miram că nu s-a aflat cineva să pună în practică scenariul meu.

          Era tot mai clar că scriitorii nu-şi mai puteau exprima nicidecum liber ideile şi-am conceput atunci o proză parabolică, imaginându-mi un maniac care adună într-o imensă volieră vulturii ce erau ameninţaţi cu dispariţia din toată lumea şi pe care îşi propusese să îi hrănească numai şi numai cu muşte, pentru ca aceştia să nu uite să zboare. Când, după mulţi ani, proprietarul a simţit pericolul să fie sfâşiat şi mâncat de către vulturii flămânzi şi a deschis larg porţile volierei, redând libertatea vulturilor, nu mică i-a fost mirarea să constate că vulturii uitaseră să zboare. Întocmai aşa mă simţeam şi eu după atâţia ani de dictatură, asemenea unui vultur ţinut în colivie o viaţă întreagă, căci energiile creatoare îmi fuseseră mistuite de o luptă interioară cu dictatura făcând scenarii de înlăturare a acesteia.

          După înlăturarea cuplului dictatorial, am scris zeci sau poate sute de articole în care demascam grozăviile dictaturii şi persistenţa sechelelor ei în speranţa că mă voi defula, că voi scăpa de coşmarul lipsei de libertate, că voi determina o parte din oameni să se debaraseze de mentalităţile inoculate de comunism. Iniţiativa plecării mele în Germania făcea parte probabil dintr-un ultim scenariu al dobândirii libertăţii. În aceste trei săptămâni de aşteptare urma să cercetez hărţile şi să stabilesc traseul cel mai potrivit, să învăţ cele 120 de cuvinte cu care să mă descurc pe drum şi să fac o minimă documentare asupra relaţiilor de parteneriat dintre Alba Iulia şi Arnsberg.

          S-a întâmplat un lucru straniu. În acest interval de timp am vizionat în mai multe seri la rând pe canalul de televiziune Discovery imagini din al doilea război mondial şi mi-a venit ideea năstruşnică de a reface traseul în sens invers al trupelor germane din ultimul război mondial spre Berlin: O, da! Berlinul, Berlinul! Berlinul necesar! Şi mă vedeam intrând triumfând în fosta capitală a celui de-al treilea Reich: Guten Tag, Alemania! Guten Tag, Berlin! Uitasem cu desăvârşire de Schiller şi Goethe, de Kant şi Nietzche, ba chiar şi de Oda Bucuriei a lui Beethoven, care a devenit imnul oficial al Consiliului Europei, direcţia spre care noi aspirăm. Ar trebui desigur să-mi reconsider opţiunea şi să-mi revizuiesc traseul. Mi-ar fi fost totuşi mai uşor să evit Slovacia şi Cehia şi să traversez Ungaria şi Austria, să intru în Germania pe la Passau spre Nürnberg ori pe la Salzburg către München, unde să-mi procur hărţi mai detaliate şi ghiduri turistice pentru a putea poposi în locurile încărcate de istorie şi de har creator. Aici, în sud, au emigrat câţiva dintre foştii mei elevi pe care aş dori să-i revăd şi să conversez cu ei despre aclimatizarea lor în Germania, să constat în ce măsură s-au integrat saşii ăştia din Ardeal în societatea germană contemporană.

          În mod paradoxal, în loc să mă documentez şi mai mult privitor la efectul unor schimburi de vizite între cele două oraşe, al ajutorului constant pe care l-a acordat Arnsbergul comunităţii din Alba Iulia mai ales în momentele grele (în timpul inundaţiilor, în construirea căminului de copii şi de bătrâni, ori în dotarea spitalului judeţean cu aparatură medicală), eu am continuat să vizionez pe Discovery imagini dezastruoase din timpul conflagraţiilor mondiale. Chestia asta a început să mă inhibe, căci îmi evoca un posibil complex german de popor învins în cele două războaie mondiale, un complex asemănător cu cel al evreilor care au eşuat şi ei dezastruos de mai multe ori în timpul istoriei. Mă preocupa gândul dacă voi putea depăşi eu însumi complexul românesc al confruntărilor acerbe dintre cele două naţiuni din timpul celor două războaie, dacă nemţii vor fi iertat gestul nostru de a-i fi trădat în acel august 1944 când ne-am aliat cu ruşii şi-am întors armele împotriva lor. Lucrurile astea nu se şterg prea repede din memoria naţiunilor, dar eu aveam, fără să mi-o fi cerut cineva, chiar misiunea aceasta de a participa la întâlnirea unor relaţii noi între naţiunile care au fost cândva în conflict, fără a se uita desigur lecţiile istoriei.

          Dar originalul chemării Primăriei sau asociaţiei PRO Alba Iulia din Arnsberg, necesară obţinerii vizei de intrare în spaţiul Schengen şi a obţinerii valutei pentru drum întârzia să sosească. Poşta Română, în cea mai autentică tradiţie a ei, n-o aducea încă şi ea fusese expediată din Arnsberg de două săptămâni, invitaţia se putuse rătăci pe undeva pe la vreun serviciu din primărie, dar o eventuală pierdere intenţionată era o prea mare ticăloşie. Abia cu câteva zile înainte de plecare a sosit chemarea şi s-au putut face toate formalităţile necesare filtrului de la graniţă…

          Aveam paşaportul cu viza de intrare în spaţiul Schengen şi valuta de drum şi eu trăiam sentimentul că dictatura, temnicerii mei m-au abandonat într-un mod parşiv, tot atât de parşiv cum o făcuseră în 1949 sau 1950 cu consăteanul meu Meşter, căruia i-au lăsat iluzia că-l duc spre casă, când în realitate l-au coborât din dubă şi l-au împuşcat şi abandonat pe marginea drumului. Ticăloşii făcuseră totuşi un lucru bun omorându-l nu prea departe de casă, căci familia putea să-l ia de acolo şi să-l înmormânteze. Asta mi-a trezit în minte întârzierea poştei, funcţionarea ei defectuoasă, care, în alte cazuri, poate pricinui dereglări dintre cele mai stupide în te miri ce situaţii limită.

          Şi a sosit acea dimineaţă însorită de iulie când eu şi prozatorul Eugen Curta, secretarul revistei Discobolul, poliglotul, ne îmbarcam într-o berlină albă pentru a cuceri Vestul. Începea o sărbătoare de neuitat, o aventură grozavă, căci plonjam practic în necunoscut, eu şofam abia de un an şi noi ne propusesem să traversăm Europa pe urmele tancurilor germane până la Berlin… Am privit încă o dată piscurile Cetăţii Apoulon, scăldate în lumina soarelui dinspre apus şi am accelerat motorul tot mai mult, furişându-ne printre dealurile înverzite ce coborau asemenea unor uriaşi să se adape în undele Mureşului. Îmi făcea bine această alunecare lină pe şoseaua modernizată şi-am accelerat tot mai mult pentru a lăsa în urmă lumea de care fugeam, de care voiam să scap, să nu-mi mai amintesc de ea niciodată şi-n nici cinci ore ne aflam la Oradea într-un cartier de blocuri plin de verdeaţă. Facem o vizită scurtă la socrii lui Eugen, care îşi are aici soţia şi cei doi copii.

          Îmi place să-l văd pe Eugen asaltat de copiii săi; îmi dau seama că pentru ei el este un fel de superman cu virtuţi de magician care a pornit cu ei într-o nesfârşită căutare şi descifrare de miracole. În grădina bunicilor de la Galtiu au crescut fructe şi legume fabuloase. Şi Eugen deschide un geamantănaş în care a adus mostre, de care însă copiii nu sunt prea entuziasmaţi…

          Din bucătărie răzbat până la noi, în salonaş, arome de cafea. Ne energizăm cu o gustărică servită de doamna Adriana pe tăvi de argint şi sorbim cafeaua din ceşcuţe de cobalt aduse din Nigeria. E deja târziu, trebuie negreşit să plecăm – până spre seară avem de traversat Ungaria şi o parte din Austria, până la Viena. Ne luăm rămas bun de la familia lui Eugen şi plecăm încă o dată spre necunoscut. La 5-6 kilometri de graniţă oprim la o benzinărie şi facem plinul, căci dincolo combustibilii costă aproape dublu. Ieşim din benzinărie, trag pe dreapta şi verific încă o dată autoturismul, să fie în ordine, urc apoi la volan şi amân plecarea fără să-mi dau seama de ce. Se întâmpla ceva curios cu mine. Apăruseră inexplicabil emoţiile. Eram evident inhibat de apariţia vreunei surprize neplăcute: să nu fim totuşi în regulă şi să fim trimişi de acolo înapoi. Era desigur raţiunea celuilalt om din mine, cel din trecut, şi-am încercat să-l conving să renunţe să-mi mai pună obstacole în cale, căci de acum vom ieşi, vom scăpa din Infern. Dar, Dumnezeule Mare, a ieşit vreodată cineva din Infern?! L-am auzit pe Eugen în dreapta mea: Ce faci dom’ Cornel? Hai, dă-i drumul!...

          În nici cinci minute ne înscriam pe unul din culoarele ce duceau spre unul din punctele de trecere. Grănicerii români mi se par cuminţi, ba chiar politicoşi. Ne solicită să deschidem portbagajul, ca pe orice infractor, să deschidem şi geamantanele. Controlul e totuşi superficial. OK. Ni se pune viza de către ai noştri şi ne iau în primire grănicerii unguri. Ei sunt mai dotaţi tehnic, ne caută numele pe ecranele unui computer între al răufăcătorilor urmăriţi de Interpol. Ne privesc cu atenţie feţele, îl cercetează în mod deosebit pe Eugen. „Cu dumneata ceva probleme”, îi zice grănicerul maghiar cercetându-i paşaportul ferfeniţă. Eugen se miră, devine chiar impacientat. Mă pufneşte râsul de situaţia caraghioasă şi le zic grănicerilor unguri: „E cu mine. Suntem o delegaţie oficială. Eu sunt şeful!”… A zâmbit şi ungurul, ne-a dat paşapoartele vizate şi ne-a urat drum bun, iar eu i-am strigat în vreme ce ambalam motorul: Io utat kivanok! Visom latoş!...

          Trecusem teferi prin furcile caudine, dar curând îl văd pe Eugen privind înapoi tulburat. Privesc şi eu instinctiv în oglinda retrovizoare. Poate că ceva nu e totuşi în regulă şi ne urmăresc să ne trimită înapoi în sistem. Nu, nu ne urmărea nimeni şi l-am auzit pe Eugen zicându-mi cu oarecare uşurare: „Am scăpat, dă-i drumul, dom’ Cornel”…

          I-am dat drumul. În faţa noastră se întindea, cenuşie, Pusta Ungariei…

Discobolul, iunie 1999

sus