Cornel Nistea
scriitorul

Fetele de pe caii de foc ai lui Attila

- din ciclul "Cucerirea Vestului" -

          Intram în Pusta Ungariei pe un drum vălurit cu dese restricţii de viteză, iar noi doream să ne depărtăm cât mai repede de închisoarea în care ne născurăm şi supravieţuirăm. Trăiam de acum sentimentul că aş vrea să zbor, să scap de drumul denivelat cu tot felul de capcane. Apoi peisajul devenea tot mai arid şi mai dezolant. În faţa noastră, în stânga şi în dreapta se întindeau imense suprafeţe de pământ mlăştinos, plin de bălării şi copaci răzleţiţi. Doar din loc în loc se vedeau tarlale de pământ de pe care se recoltaseră de curând culturile de păioase. Înaintăm aproape în linie dreaptă, cu prudenţă, pe un tărâm necunoscut, cu înfăţişare stranie, neospitalier. Aici, în pusta asta, oricând poţi întâlni, venind de peste câmpiile pline cu ciulini, călăreţii de foc ai lui Attila ori pe cei ai lui Arpad. Ne cufundăm în tăcere ca şi când gândurile ne-ar fi fost blocate de un dispozitiv acţionat de undeva din-afara noastră. Eugen cercetează harta ca şi cum ar încerca să aducă mai aproape de noi o urmă de civilizaţie. Într-o oră vom trece de Tisa. Numele râului îmi trezeşte în minte frânturi de istorie. Tisa a fost cunoscută de către strămoşii mei, nevoiţi de-a lungul timpului să cedeze alte şi alte teritorii, graniţa de vest a spaţiului românesc. Dar la ce i-ar fi folosit ducelui Salanus pusta asta ce seamănă cu Câmpia Scorpiei din poveştile şi basmele populare? Pe malurile acestui râu, am citit undeva în istorie, ar fi murit în al doilea război mondial zece-unsprezece mii de români în luptele cu armatele fasciste şi cele hortiste, iar la eliberarea Budapestei tot cam atâţia. Cifrele astea, neverosimile, m-au tulburat de fiecare dată când mi-au revenit în minte. Mi-am amintit brusc că l-am întrebat pe colonel, ţintuindu-l cu privirea, de ce au luptat românii dincolo de Tisa şi de Nistru, până în Caucaz şi în Tatra. A avut o clipă de ezitare sau de reculegere, privirile noastre s-au întâlnit din nou. Avea ochii foarte albaştri, de culoarea cicoarei. „Aşa au hotărât marile puteri. Nu puteam să ne sustragem înţelegerilor internaţionale”. Desigur, desigur, a fost voinţa marilor puteri şi oscilaţia noastră în faţa intereselor naţionale spre est şi spre vest… Dar cum ar fi fost dacă românii nu şi-ar fi jertfit pe pământ străin atâtea mii de oameni, dacă ar fi fost mai mică jertfa? Ştiu, războaiele trebuie duse până la capăt, după care urmează capitularea necondiţionată a celor învinşi şi un tratat de pace în care pretenţiile părţilor beligerante sunt hotărâte de către învingători. Mi s-a părut mereu de prisos războiul, un fapt absurd al unor minţi posedate de putere, de cât mai multă putere. O! şi iată-mă acum pe urmele tancurilor germane, de data asta fără să le aud huruitul, nici pocnetul pistoalelor ori răpăitul armelor automate, nici bubuitul obuzelor, ori pe cel al bombelor, decât vag ecoul lor în memorie; nici miile de ostaşi români căzuţi pe pusta asta, pe malurile Tisei şi pentru eliberarea Budapestei nu mi le imaginez pornind la asalt într-un iureş aducător de moarte, decât de asemenea, vag, semn că faptele acelea cumplite s-au transformat în istorie şi în amintire. Aşadar intrasem într-un timp şi spaţiu ale vagului, dar parcă Pusta începuse să prindă viaţă. Cândva m-am auzit şoptind:

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate…

          Ne înghiţea Pusta fără să întâlnim hoardele de călăreţi ai lui Attila, nici cavalerii în zale şi platoşe strălucitoare ai regelui Arpad, în schimb, pe marginea şoselei îşi fac apariţia primele târfe. Fete tinere, în costume de baie, bronzate de soarele torid al verii fac semne şi gesturi semnificative din care încearcă să ademenească la câteva ore de sex turiştii, mai ales pe cei străini. Eugen ştia de ele şi totuşi, când le vede, nu-şi poate stăpâni surprinderea: „Uite-le! Priviţi fetele!” mi se adresează el cuprins de mirare. E una singură, ne face semn să oprim. La câţiva kilometri mai încolo, la vederea maşinii, o alta îşi dă jos fusta sugerând o invitaţie la sex. Unele sunt frumoase şi ele însufleţesc cu adevărat peisajul. Eugen îmi propune să oprim, să cercetăm măcar pe una dintre ele, iar prinde bine discuţia pentru viitorul său roman. La început refuz, apoi mă las convins şi oprim în dreptul primei fete dezbrăcate ce ne face semn. Eugen nu coboară, vorbeşte cu fata din maşină într-o ungară destul de rudimentară, apoi în germană, ajutându-se la rându-i de semne şi gesturi, încât înţeleg şi eu ce tratează. Îl observ pe Eugen cum o cercetează pe fată de sus până jos şi invers, iar eu simt că nu mai pot suporta penibilitatea şi-i spun s-o lase baltă, situaţia e jalnică şi putem avea neplăceri, de altfel la vreo sută de paşi mai încolo apăruse din bălării peştele. Am plecat. „Ia-ţi văzut mâinile? Avea unghiile roase până la carne vie. Aţi observat? Cred că îi sângerau”… Eugen se amuza, făcând tot felul de aprecieri şi de glume. Remarcase în mod deosebit firele de păr negru şi sârmos din vecinătatea sexului fetei. „Curva bestia”, am apreciat eu într-o pronunţie aproximativ ungurească, pentru a fi în ton cu Eugen. Apoi ne-am întrecut în cunoştinţe de limba maghiară, constatând amândoi că nu eram prea erudiţi în acest domeniu, însă glumele acelea au făcut să treacă mai uşor timpul. Aveam în gând să-i sugerez lui Eugen titlul unui reportaj, poate tocmai Fetele de pe caii de foc ai lui Attila, dar apăruseră primele localităţi cu numeroase treceri de pietoni şi alte restricţii de viteză, apoi trebuia să fim atenţi la schimbarea direcţiei de mers şi-am renunţat să mai aduc vorba despre fetele ce ne-au ieşit în cale la drumul mare.

          Am trecut Tisa cu un fel de sfidare dureroasă, fără să o bag prea mult în seamă; n-am dat onorul generalilor, n-am spus vreun cuvânt de compasiune pentru Ion, Vasile, Gheorghe, Ilie, Petru, Simion, Haralambie, Victor, Niculae şi Axente, morţi acolo, ori înghiţiţi de apă în timpul luptelor, ci m-am cufundat tot mai mult în tristeţe. Muriseră acolo înşelaţi de vorbe sfinte, scurmând în malul râului cu mâinile, vânând tancurile germane, urmărind cu înverşunare duşmanul ce ne cucerise ţara, pe hortişti. Ce mai conta acum acest semn estompat de timp, amintit cu zgârcenie în istorie…

          Ne apropiem cu toată viteza de Budapesta. Vom ocoli însă capitala Ungariei prin sud pentru a intra pe autostradă. Într-o jumătate de oră suntem pe podul de peste Dunăre, rulând pe el cu peste 100 de kilometri la oră. Din înălţimea ameţitoare a podului zăresc imensitatea cenuşiu-verzuie a fluviului ce pare să se odihnească în strălucirea după-amiezii, când în realitate ştiu că curge sub presiunea uriaşă a milioanelor de metri cubi de apă. Trecusem de atâtea ori Dunărea la Cernavodă în drum spre litoralul Mării Negre, dar niciodată nu mă impresionase atât de mult întinderea colosală de apă ca-n cele câteva clipe în care privisem cu coada ochiului fluviul de pe podul din sud-estul Budapestei. Imaginea aceea fabuloasă mă făcea să mă gândesc la un uriaş potenţial energetic al imensităţii apei, încă nevalorificat de către societatea umană, care să întreacă cu mult importanţa transporturilor şi a irigaţiilor, ori pe cel al hidrocentralelor. În mod paradoxal asociam această idee cu cea a irigaţiilor din deşert şi din alte zone aride, aşa cum le văzusem în Israel, unde fiecărei plante i se aduce picătura de apă necesară printr-un complicat sistem computerizat de irigaţii, efort uimitor, pe când în munţii noştri curg atâtea ape cristaline al căror rost este acela de a produce răcoare şi umezeală, de a se oglindi în ochiurile lor limpezi măreţia stâncilor şi a copacilor. Dar acum era vorba de altceva, de misiunea omului de a folosi apa ca sursă superioară de energie, care să înlocuiască petrolul, cărbunele şi energia nucleară. Privind din nou în dreapta, pe lângă Eugen, care a început să moţăie, văd construcţiile de la periferia Budapestei şi câteva blocuri mai înalte, ale oraşului înghiţit cu totul de vegetaţie.

          Cum depăşim Budapesta, traficul devine tot mai intens. Un alt fluviu, de data aceasta de autovehicule, curge spre vest. Accelerez şi mai mult pentru a mă încadra în trafic şi o fac cu destulă dificultate, căci Dacia noastră nu e făcută să alerge într-un raliu ca acesta şi simt că nu-i prea convin cele 3000 de turaţii la care supun motorul pentru a merge cu 120 de kilometri la oră. E bine însă aşa, căci ne-am propus ca la lăsarea serii să ne aflăm undeva în vecinătatea graniţei cu Austria, unde ne vom reface forţele ca mai apoi să fim la punctul de trecere al frontierei la ora zero, oră pentru care aveam viza de intrare în spaţiul Schengen.

          Lăsăm în stânga Balatonul şi prima reşedinţă a regilor unguri, micul oraş Szekesfehervar, urmând să le vizităm la întoarcere, şi-n nici două ore constatăm că ne apropiem de graniţa de vest a Ungariei. Şi din nou apar, ca din senin, dacă nu din tufişuri, fetele. Spre seară ele devin mai agitate, mai insistente, mai perfide, prezenţa lor evocându-mi scene ale desfrâului din perioada primitivă precreştină. Depravarea aceasta, trecută evident cu vederea de autorităţi, îmi creează o stare de incertitudine, ba chiar de teamă, nu atât una de consternare. E poate şi un reflex al îmbătrânirii, căci Eugen, mult mai tânăr decât mine, se amuză copios, declarând insidios la fiecare nouă apariţie a vreunei fete acel „curva bestia”, verdict sub semnul căruia de acum călătoream pe urmele tancurilor germane… Dar niciunde în Europa Centrală şi de Vest nu aveam să mai întâlnim asemenea apariţii, căci acolo depravarea are loc şi se produce la adăpostul legilor, dar şi al unor convenţii ori al toleranţei conştiente de care Herr Heppelmann ne atrăsese atenţia cu şarmul său caracteristic. În arşiţa verii însă, pe şoselele din Ungaria, fetele astea în costum de baie, foarte bronzate, cu gesturile lor ce invită la sex, dau locului un pitoresc aparte, lasă în mintea călătorului o amintire vie, stârnindu-i mereu mirarea, căci mintea lui nu va putea niciodată înţelege asemenea realităţi comico-tragice.

          Traversăm ultimele podgorii ungureşti. Aş vrea să intrăm într-un orăşel, să poposim acolo şi să ne ospătăm cu gulaş unguresc, cu raţă pe varză şi vin de Tokay, să ne cânte ţiganii lor cântece de petrecere şi-un ceardaş nebunesc. Eugen apreciază şi el vinul de Tokay, nu s-ar da înapoi de la un ospăţ de felul acesta. Ne îmbătăm prea repede cu atâtea dorinţe de-odată. Uite că peste vestul Ungariei se lasă amurgul şi riscăm să rămânem în pană de benzină, aşa că tragem la prima pompă unde se află şi un han în care am putea înnopta. După ce facem plinul, ne aprovizionăm cu sucuri şi dulciuri, căci ne aflăm după o zi de efort. Cei de la han nu sunt prea amabili cu noi, ni se par chiar ostili, poate ne-au simţit că suntem români, aşa că o pornim mai departe spre Europa civilizată; noi suntem scriitori români, oameni cultivaţi, nu ne putem permite să înnoptăm într-un amărât de han unguresc împreună cu şoferii turci. „Keszenöm szepen!” am spus fetei de la tejghea. „Vison latoş”, am adăugat în aceeaşi ungurească aproximativă. Nu ştiu de mi-a răspuns. Faţa ei era impasibilă şi inexpresivă, şi mi-a părut rău pentru ea, căci am avut tot timpul o părere bună despre femeile maghiare, mai mult focoase şi gospodine decât inteligente, mai mult suspicioase şi viclene decât demne de încredere, dominate de un primitivism neînvins niciodată de cultură şi educaţie.

          Curios lucru, în cele patru-cinci ore, poate şase, cât am traversat Ungaria, kerestiul, după o expresie învăţată de la tatăl meu, de la est la vest, nu mi-am amintit până la acest han că sunt profesor de română, că predau literatura română şi universală într-un liceu din România. Nu înţelegeam ce declanşase deodată în sufletul meu această conştiinţă, care mă tulbura, probabil costul exagerat al benzinei ori fata aceea fără zâmbet de la hanul din marginea de vest a Ungariei. Constatam cât de repede trecusem peste această ţară, ai căror oameni politici, urmând exemplul strămoşilor, al tinerilor lupi din lunga lor existenţă în centrul Europei, au vizat la nesfârşit alte şi alte teritorii, risipindu-se în est până în Ardeal, până în Slovacia în nord şi până în Serbia în sud, reclamând mai apoi pământuri în care erau majoritari slovacii, românii sau sârbii. Mi-am amintit că tatăl meu, născut la începutul veacului într-o localitate din Munţii Apuseni fără nici un locuitor ungur, în afară de jandarm şi de învăţător, a fost obligat să înveţe limba maghiară. El a făcut-o cu plăcere, din curiozitate, la vârsta de 7-8 ani, dar colegii lui n-au reuşit niciodată să vorbească această limbă, iar eu ştiu de la el şi de la Gyusi, copilaşul cu care mă jucam în vreme locuiam la Aiud în aceeaşi casă, toată ungureasca asta, care îmi prinde bine, căci puteam să salut o ţară întreagă, fie şi din mers: „Jo nopot kivanok, Hungaria! De acum te părăsim, vom intra în Austria. De aici încolo o să fim departe de închisoarea noastră de acasă. Ne apropiem de adevărata democraţie, de libertatea absolută”…

Discobolul, iulie/august 1999

sus