Cornel Nistea
scriitorul

Intr-o seara cu multi geieri la Chisinau

Motto:
Sublim si dramatic e sã fii
scriitor în Basarabia.

Mã întâlneam pentru a doua oarã cu Chisinãul într-un rãstimp de cinci ani si-aveam aceleasi emotii de neexplicat, poate datoritã acelui element surprizã ce se întâmplã sã aparã într­o asemenea împrejurare, de a trece Prutul într­o dimineatã de august, a te furisa printre codrii, livezi si podgorii pânã acolo în orasul de pe cele sapte coline care te asteaptã sã-i fii oaspete, iar mai apoi sã te întâlnesti si sã discuti cu oameni pe care ti se pare cã îi cunosti dintotdeauna si de care te atasezi pe nesimtite. Mi-era vie încã în minte prima mea descindere la Chisinãu, într-un sfârsit cetos si ostil de noiembrie din 1994, când veneam aici pentru a participa la un seminar international pe probleme electorale în organizarea IFES, si mã surprindea cã eram cazat, împreunã cu alti participanti la seminar, la Hotel Codru, a cãrui rezonantã lingvisticã îmi sugera milenara noastrã haiducie, în contrast cu primirea nu prea afectuoasã ce ni se fãcea la Aeroport, unde ni s-a solicitat sã completãm niste formulare în limba rusã despre scopul vizitei si sumele de bani ce le aveam, negresit valuta si, dacã aveam, modul în care ne propuneam sã o cheltuim. “Pistol? Dolari?” “Net! Nu am”. “Dobrâi noci”.

Acum însã era în plinã varã si veneam la Chisinãu la invitatia Departamentului de culturã al Primãriei pentru a participa la manifestãrile dedicate limbii. Iar dacã atunci, în noiembrie, suferisem cã în zborul acela de noapte nu putusem vedea meandrele Prutului, de data aceasta o puteam face, cãci ne deplasam cu un autoturism, un Mercedes de 20 de locuri, având cu noi nu mai putin de patru mii de cãrti, în cea mai mare parte donate de Consiliul municipal Alba-Iulia bibliotecii ce poartã numele orasului Marii Uniri, deschisã cu un an mai înainte la Chisinãu. Am cãlãtorit o noapte întreagã de-a lungul Muresului si Târnavei, am trecut în miez de noapte prin Secuime, ca mai apoi sã ne strecurãm prin defileul Bistritei spre Patria de demult a Bourilor, încât spre dimineatã sã întâlnim strãlucirea de clestar a Siretului. Dupã ce întâlnim în cale Bacãul, rulãm spre Vaslui, ca sã ne închinãm la monumentul lui Stefan în semn de veneratie, si-o luãm spre Husi si vama Albita, cercetând cu privirea locurile, satele în toatã splendoarea si sãrãcia lor pânã la Prutul strãjuit de maluri înalte, cu fâsii de granitã în regulã si oameni de strajã vigilenti. Aveam o oarecare neliniste, cãci nu prea eram cu toate actele în regulã, ne lipsea de pildã aprobarea Departamentului Cultelor pentru cãrtile religioase, si mai aveam dosite prin cele 30-40 de cutii de carton câteva zeci de cãrti de istorie a României si alte câteva zeci de volume cu tematicã ideologicã interzise la Chisinãu dupã ratiunea puterii politice instalatã în Republica Moldova, rezultat al dezmembrãrii Uniunii Sovietice. Dupã ce am primit viza grãnicerilor de dincoace de Prut, de cum am trecut podul, ce l-au semãnat poetii de pe cele douã maluri cu flori, a trebuit sã facem fatã la nu mai putin de sapte filtre. M-am întrebat atunci de unde au atâtia bani confratii basarabeni sã-si plãteascã grãnicerii într­o perioadã de mare recesiune economicã, de ce atâta prudentã la granita lor de vest. E adevãrat cã nu mai e ca în 1940, lipsesc armele grele, tancurile, tunurile si mitralierele – ele se aflã dincolo de Nistru în posesia Armatei a 14-a sechestratã de cãtre separatisti, dar si asa e suspectã rigoarea cu care îsi fac datoria, sau se prefac cã sunt rigurosi.

Dupã ce ne-am descotorosit si de ultimul politist întâlnit în cale, care ne-a solicitat cãrti de povesti pentru copiii sãi, si ne-a pãrut rãu tuturor cã nu ne gândiserãm si la o asemenea oportunitate, ne-am vãzut de drum, plãcându-ne sã ne considerãm o trupã de comando, îndreptându-ne cu oarecare precautie pe o sosea de beton cu trafic aproape zero, semn evident al unei recesiuni cvasitotale a Republicii Moldova, altãdatã provincia româneascã Basarabia.

La biblioteca Alba-Iulia de pe bulevardul cu acelasi nume ne asteaptã doamna Elena, sefa bibliotecii, împreunã cu celelalte trei salariate. În curând sosesc aici Iulian Filip, seful Departamentului de culturã al Primãriei, scriitorul Ianos Turcanu si misteriosul Tudor Bodrug, omul care si-a pus la dispozitie casa pentru a lua fiintã aceastã bibliotecã. Bucuria e mare, entuziasmul e general, cãci încã patru mii de cãrti ce intrã în fondul bibliotecii nu înseamnã putin, adãugându-se celor 12 mii existente, citite într-un singur an de sapte mii de cititori, cu precãdere tineri. Mã uit la Iulian Filip care tine la piept recenta editie a Noului Testament de la Bãlgrad, retipãrit de cãtre Arhiepiscopia din Alba-Iulia, care a fãcut Chisinãului o importantã donatie de carte religioasã, si-mi dau seama cât e de surprins si emotionat pentru acest dar. Îl aud spunând ceva de adevãrul din cuvinte, de interrelatia comunicare-dezvoltare si imbecila stagnare a societãtii limbilor de lemn, ca aceea folositã actualmente de cãtre politicienii din Moldova (ex-sovieticã). Aflãm de la el cã cu toate eforturile fãcute de orasele Cluj, Târgu-Mures, Târgoviste, Ploiesti, Alba-Iulia si alte comunitãti civile generoase care aduc carte la Chisinãu, raportul dintre cartea românã si cea ruseascã a fost în anul trecut de 2 la 17, iar acum decalajul a crescut la 2 la 20, în domeniul publicisticii situatia fiind mult mai rea.

Vizitând biblioteca în intimitatea ei casnicã, am rãmas plãcut surprins de organizarea ei modernã si functionalã, de mesajul profund patriotic, atât de necesar, ce-l transmit cititorului citatele de pe panourile din holul de la intrare si sãlile de lecturã. Pe un asemenea panou de la intrare pe cititor îl întâmpinã harta Daciei si a României Mari sub care se aflã douã citate, mai întâi din Eminescu, la care se adaugã memorabilele versuri ale lui Vasile Alecsandri: “Hai sã dãm mânã cu mânã / Cei cu inima românã…”, cãrora li se adaugã o concluzie în formularea lui George Cosbuc: “Limba e singura avere comunã a unui popor”.

Mai apoi, dupã ce am vizitat si celelalte biblioteci din oras (o parte din ele), si am descoperit cele douã librãrii Humanitas, în care se aflau si manuale scolare, greu accesibile însã omului de rând datoritã pretului foarte ridicat al acestora, mi-am zis cã e bine, cã acum cinci ani am vãzut în librãriile din Chisinãu operele lui Lenin alãturi de cele ale lui Tolstoi si Hemingway, în vreme ce cartea românã nu reprezenta nici zece la sutã. Dar ce mã impresionase cel mai neplãcut nu era acest procent, cât acea veche si dezastruoasã încercare tipic bolsevicã de a produce confuzia valorilor prin asociere, asezând o carte a ideologiei comuniste alãturi de marile valori ale culturii universale. Însã, o zi mai târziu, vãzând Târgul de carte de la Palatul Republicii, mã încerca o dezamãgire si mai mare, cãci pentru a cumpãra cartea lui Emil Galaicu-Pãun “Poezia de dupã poezie”, am fost nevoit sã apelez la un translator. Asta mi se întâmplase si în urmã cu cinci ani în holul Hotelului Codru când Pravda moscovitã înnegrea taraba standului de presã, în vreme ce la Chisinãu publicatiile tipãrite la Bucuresti lipseau cu desãvârsire si lipsesc în continuare. Cred cã nimic nu justificã lipsa de la Uniunea Scriitorilor din Chisinãu a unor reviste de culturã tipãrite în tarã. Marile edituri si redactiile unor reviste ale Uniunii Scriitorilor din marile orase ale tãrii ar putea trimite bibliotecilor mari din Chisinãu si Uniunii Scriitorilor din Moldova cãrtile si revistele de care e mare foame acolo, chiar dacã bravii nostri confrati n-o spun si n-o declarã, cãci dacã cei vârstnici, care au dobândit libertatea si au reusit sã introducã grafia latinã si sã oficializeze limba românã, sã înfiinteze institutii vii de culturã, sã schimbe denumirile bulevardelor si strãzilor cu nume ce valorificã elementul national si nu în ultimul rând sã realizeze acea micã Alee a Clasicilor din Parcul Central, acum e rândul tinerilor si timpul unei primeniri ce întârzie sã aibã loc în mod evident si programatic în Basarabia.

E reconfortant sã intri în sediul Uniunii Scriitorilor din Chisinãu. Acesta îti sugereazã impresia cã te-ai afla la Cluj, la Timisoara sau la Oradea, poate la Iasi sau Constanta, dar are ceva si din atmosfera de altãdatã de pe Calea Victoriei din Bucuresti, mai ales grãdina de varã, nu si subsolul cu sala de conferinte, o catacombã îngustã si întunecoasã, în care protocolul se face si acum în limba rusã într­o naturalã trecere de la dulcea limbã maternã la cea de ocupatie si mai apoi de culturã, în care au studiat si s-au format ca intelectuali majoritatea scriitorilor basarabeni, acestia fãcându-si studiile de obicei la Moscova sau Leningrad, asimilând valorile culturii române în conditiile gulagului generat de dictatura comunistã. Aici, Mihai Cimpoi, presedintele Uniunii, un Goliat blajin si ospitalier, mãsurat la vorbã, e mereu dispus sã dea musafirilor sãi informatii, într­-o comunicare dulce, dar parcimonioasã, cãci acum nu-i timp de stat la taclale, la nouã va începe Simpozionul dedicat creatiei si personalitãtii lui Lucian Blaga, o emblemã a culturii române moderne la Chisinãu. Aici, în spatiosul birou al lui Mihai Cimpoi, înainte cu un sfert de orã de a începe lucrãrile simpozionului amintit, si-a fãcut aparitia un preot cu înfãtisare comunã, dar cu privirea stranie si care nãzuia sã spunã scriitorilor din tarã povestea lui. Mihai Cimpoi a trebuit sã-l refuze, cãci era deja târziu, dar eu m-am oferit sã-l ascult. Când a aflat cã vin de la Alba-Iulia, i s-au umezit ochii si m-a cuprins voiniceste în brate. Mi-a spus cã e preot în parohia de cartier de la Aeroport, unde face de douã ori oficiul religios, o datã pentru rusi si o datã pentru români, iar rusii îl întreabã mereu: “Pacemu tî ne gavaris pa ruscumy iazâc?”, de ce nu face slujba o singurã datã pentru toti, în limba rusã, doar si moldovenii stiu ruseste… I-am strâns mâna butucãnoasã si asprã în semn cã îi împãrtãseam suferinta. Desi era de dimineatã, ciudatul preot mirosea usor a bãuturã, dar asta ce mai conteazã când esti patriot si-ti aperi limba si neamul. Dar aceastã “ciudatã” slujire nu-mi era cu totul strãinã, o întâlnisem cu cinci ani în urmã la mãnãstirea Cãpriana si, o zi mai târziu, la slujba de sfintire a bustului poetului Nichita Stãnescu de pe Aleea Clasicilor, unde au venit sã cãdelniteze cei doi mitropoliti, unul pro Bucuresti si celãlalt pro Moscovit. Asa s-a risipit nelinistea mea la afirmatia lui Mihai Cimpoi din deschiderea Simpozionului Lucian Blaga, cã trebuie “sã fie clar pentru toti cã noi nu avem douã limbi si douã culturi, ci una singurã” si e timpul sã se termine cu complexul de inferioritate a asa-numitelor culturi minore, dar si cu defãimarea si umilirea limbii noastre. Evident, ne aflam la un seminar Lucian Blaga, cea mai elocventã dovadã a universalitãtii culturii române, despre care au vorbit cu elocintã si convingere reputatul Ion Pop si poetul Adrian Popescu, dar si criticul Eugen Simion care a venit de la Bucuresti pentru a evoca personalitatea artisticã a lui Nichita Stãnescu, dintre criticii basarabeni remarcându-se Eugen Galaicu-Pãun si cunoscuta de acum Ana Bantos. Respectul pentru valoare si promovarea acesteia constituie la Chisinãu o prioritate discutată cu tenacitate, si e mai usor când existã suportul moral (mai rar material) al confratilor din tarã. Principiul vaselor comunicante, al unui sincronism fãrã granite e metoda de bazã, concretizatã în întâlnirile periodice ale scriitorilor de aici cu cei din centrele culturale de dincoace de Prut. Un asemenea exemplu de vointã si tenacitate putea fi remarcat si în acest an în continutul manifestãrilor organizate de Uniunea Scriitorilor de la Chisinãu dedicate limbii si culturii nationale de data aceasta într­-o trilateralã: Eminescu, Blaga, Nichita Stãnescu. Au vorbit despre “dulcea limbã a neamului” în fata statuii lui Stefan cel Mare si mai apoi la bustul lui Nichita Stãnescu politicieni si scriitori. L-am auzit pe presedintele Parlamentului spunând: “Noi vorbim, sã fie clar pentru toti, limba românã, care e privitã încã cu incertitudine”, si când fãcea aceastã afirmatie de fatã eram noi toti si domnul Petre Lucinski, presedintele Republicii; aveam senzatia cã dumnealui e convins cã spune ceva important si de care era foarte mândru. Lipsit de emfazã si mai convingãtor si-a rostit cuvântul despre pretuirea limbii primarul Chisinãului, Serafim Urecheanu, un om pragmatic, care a refuzat sefia Parlamentului pentru a fi mai de folos altfel. El propune mijloace concrete pentru “perfectionarea vorbitorilor de limbã românã si acoperirea golului spiritual cu ajutor românesc”. O jumãtate de orã mai târziu, la bustul de bronz al poetului Nichita Stãnescu, presedintele Lucinski avea sã-si dea arama pe fatã, propunând sã se facã o statuie si lui Andrei Lupan, poet proletcultist de tristã amintire. Reactia lui Mihai Cimpoi a fost promptã, realã si vehementã: “O asemenea statuie sã o faceti dumneavoastrã si sã o puneti în ograda Partidului Agrar”.

În aceeasi zi se dezvelea o placã omagialã ce-l evoca pe scriitorul si omul de film Vlad Iovitã, un simbol al rezistentei românesti în exil. El a învãtat româneste citindu-l pe Eminescu în timp ce se afla la o scoalã de coregrafie la Leningrad. Uniunea a pus la dispozitia celor care doreau sã-l omagieze pe regretatul Iovitã si sã participe la slujba de pomenire si la sfintirea plãcii si a locului un autobuz destinat odinioarã transportului de trupe de uscat, cedat acum societãtii civile. Am luat loc pe bancheta din spate lângã un scriitor octogenar al cãrui nume îmi scapã. Doream sã intru în vorbã cu dumnealui pentru cã Mihai Cimpoi ne spusese câte ceva despre starea dramaticã a scriitorilor pensionari cãrora “parale nu li se dau deloc”, în schimb pot avea norocul ca din când în când sã gãseascã la sediul Uniunii Scriitorilor un kilogram de zahãr ori de fãinã, sau un litru de ulei, din ajutoarele primite prin intermediul diferitelor ambasade, campioana darurilor fiind pânã acum ambasada Ungariei. Nu mai stia, bãtrânul scriitor, în care din cele zece provincii ale României, despre care învãtase la scoalã, se aflã Alba-Iulia, dacã “ghiavolii de rusi au rãpit Basarabia…”. El îmi spune cã la Chisinãu românii reprezintã doar 42 la sutã din populatie, cealaltã populatie, de 58 la sutã, sunt rusi, ucraineni si turci, toti vorbitori de limba rusã. Parlamentul din Moldova a fost mai generos cu rusii decât în oricare teritoriu ex-sovietic, decretând odatã cu oficializarea limbii române în institutii limba rusã ca limbã de comunicare între nationalitãti, în vreme ce cei din tãrile baltice, din zona teritoriului musulman si din Armenia au fost foarte fermi: “Vã integrati, rãmâneti, nu vã integrati, plecati!”. Moldova le dãdea drepturi si le crea facilitãti. Niciunde în republicile ex-sovietice nu o duc rusii mai bine decât în Moldova. De aceea, în ultimii ani, a venit aici si mafia rusã ce nu putea opera nestingheritã în altã parte… “Ghiavolii de rusi” au acaparat de acum puterea economicã si ne privesc sfidãtor, cu superioritate. În timpul slujbei de pomenire a regretatului Vlad Iovitã am stat o vreme alãturi de scriitorul Gheorghe Vodã, care mi-a relatat cum se fãcea cã un scriitor de mare talent locuia într­-o locuintã cu confort redus dintr-un cartier mãrginas al Chisinãului, în vreme ce unei femei de serviciu, dacã era rusoaicã, i se fãcea fisã de specialist si primea locuintã confortabilã, pe cât posibil cât mai central. Ei bine, sentimentul acesta de frustrare îndelungatã al populatiei bãstinase e fermentul ce face vinul de viatã lungã, si va veni timpul când basarabenii nu se vor mai jena de propria lor conditie. Deocamdatã însã Moldova dintre Prut si Nistru trebuie sã facã fatã unui alt fel de asediu decât cel cãruia îi cãzuse pradã Basarabia în 1940, în urma acelui pact criminal Ribbentrop-Molotov, ale cãrui urmãri profunde si dramatice îsi vor manifesta efectele mult timp în Basarabia.

Despre felul în care se apãrã interesele nationale pe teritoriul românesc dintre Prut si Nistru e suficient sã constatãm cã în vreme ce Rusia si-a construit la Chisinãu pentru ambasadã o clãdire mamut, un fel de Pentagon în care îsi desfãsoarã activitatea cu stãruintã o armatã de “diplomati”, Ambasada României, adãpostitã într­o vilã cochetã, cu doar câtiva salariati, e de o ineficientã criminalã, în aceasta reflectându-se de fapt acea apatie si indiferentã a guvernelor ce s-au perindat în ultimii zece ani la Bucuresti. De aspectul acesta mi se plângea compozitorul Eugen Doga, autorul muzicii din cunoscutul film Tiganii, cãruia i se promite de multi ani cã va fi invitat sã concerteze la Bucuresti, dar propunerile acestea nu s-au materializat niciodatã, asa cã de la prima promisiune si pânã acum a concertat de vreo douãzeci de ori la Moscova si Leningrad. Or, comportamentul acesta balcanic, de a nu ne tine de cuvânt nici fatã de compatriotii nostri, adeseori oameni de cea mai bunã calitate, pe care uneori îi privim cu emfazã si superioritate, face mult rãu natiunii române. De ce sã ne mai mirãm atunci cã vorbitorii de limbã românã sunt ironizati si terorizati de cãtre rusofoni, care au început sã aibã si o puternicã sustinere materialã, iar pe omul ajuns în mizerie nu-l intereseazã cine-i dã sprijinul sau cine i-l promite pentru a se naste un nou Parlament si un nou Guvern de o imprevizibilã orientare.

Era ultima searã pe care o petreceam la Chisinãu si încã nu reusisem sã-i fac o vizitã directorului Liceului româno-francez cu care mã cunoscusem cu cinci ani în urmã. El îmi vorbise atunci de presiunile unor politicieni de a schimba denumirea liceului. Se fãcuse târziu si nu mai aveam cum sã-l întâlnesc. Am cãutat în schimb liceul si l-am gãsit acolo, cu numele neschimbat, si am înteles cã amicul meu mai era încã în viatã. La întoarcerea la hotel am evitat parcul cu memorabila Alee a Clasicilor de teamã sã nu fiu tâlhãrit. Mi-era jenã de presentimentul acesta, dar uneori mi se întâmplã sã-mi scadã curajul. Într­-o jumãtate de orã mã aflam din nou într-­o camerã de hotel, cuprins de un teribil dor de Chisinãu, cãci în aceeasi noapte aveam sã plecãm spre locurile noastre de bastinã, cu gândul sã revin… sã revin… sã revin…

Am iesit pe balconul dinspre parc. Am stat acolo indelung, sa ascult concertul greierilor…

Discobolul, septembrie 1999

sus