Cornel Nistea
scriitorul


 

Tableta de Joi

Publicistica literara
Articole de presa

Fratele meu, muncitorul

          Rândurile de faţă n-ar fi văzut niciodată lumina tiparului dacă nu s-ar fi reorganizat, din mers, Partidul Comunist Român sub o titulatură infinit mai inofensivă şi mai generoasă, aceea de „partid socialist al muncii”, formaţiune politică faţă de care subsemnatul nu poate avea nici o atitudine. Este însă o formaţiune politică la care subscrie cu entuziasm fratele meu, muncitorul, până mai ieri susţinător al largii formaţiuni de salvare naţională. Nu, pentru el abandonarea F.S.N.-ului nu constituie o trădare, ci o continuare, o consolidare a intereselor naţionale şi internaţionalismului proletar. El va milita şi în viitor pentru îndeplinirea „idealului de veacuri al omenirii – comunismul”.

          Până mai zilele trecute, ori de câte ori ne întâlneam, fratele meu (muncitorul) exulta de bucurie că are cu cine discuta politică, deşi conversaţia noastră semăna mai curând cu un monolog, lăsându-i plăcerea de a-şi expune principiile şi idealurile de care este animat, mai ales din acel decembrie însângerat. În discuţiile noastre, pe care el le numeşte „confruntări ideologice”, cu atât mai mult după succesul de la 20 mai, eu devin prizonierul plăcerilor sale, pentru că el mă tratează ca pe un adversar potenţial înverşunat pe care l-a învins şi de care poate dispune, căci mai are şi acum convingerea că, dacă actuala opoziţie ar fi câştigat alegerile, el, muncitorul cu o bună calificare, ar fi rămas pe drumuri. Ce, nu sunt atâţia şomeri în ţările capitaliste? Mă aflu surprins că de câteva zile, probabil de când cu evenimentul cu pricina, de revenire la ideologia comunistă, replicile fratelui meu (muncitorul) au căpătat un ton de o duritate necunoscută de mine, căci dacă eu sau un altcineva îndrăzneşte să pomenească ceva de politica de liberalizare a preţurilor mai înainte de a fi avut loc mai întâi privatizarea, el ia foc. Într-o atare împrejurare eu şi acel altcineva de care vorbeam devenim în ochii lui duşmani ai naţiunii, ai minunaţilor conducători, aleşi în mod democratic de întreaga naţiune.

          Din când în când ciocnesc cu el câte un păhărel. E plăcerea lui. „Ei, ia spune-mi, măi liberalule, republicanule, ţărănistule, regalistule, ori ce-i fi, ce aveaţi voi de gând să faceţi cu ţara de se întâmpla să câştigaţi alegerile?” Nu-mi dă răgaz să-i răspund, că mă întreabă pe acelaşi ton inchizitorial: „Mă, zi cinstit, cu cine eşti, din ce partid faci parte?”. Îi răspund: „Fac parte din Partidul Poporului Român şi apăr naţiunea română”. Mă priveşte cu suspiciune: n-a auzit de partidul ăsta şi-şi duce degetul arătător la obraz, sugerându-mi că ar trebui să-mi fie ruşine. Apoi, deodată: „Ce nu-ţi convine ţie, mă, la democraţia noastră?”. Se apleacă mult peste masă, mă priveşte drept în ochi pentru a mă sili să spun adevărul. Îi răspund pe un ton neutru: „În democraţia voastră e o debandadă cumplită, probabil deliberat provocată”. Stă puţin pe gânduri, încercând să pătrundă sensul obscur al termenului „deliberat”, dă încă un păhărel pe gât, mă prinde de cravata mea vărgată şi-mi spune de la obraz: „Ce, mă, nu-ţi mai convine să mănânci pâine cu slană?...” Mă ţine strâns până ce deodată îi slăbeşte furia şi se prăbuşeşte în fotoliu. Mai înainte de a cădea într-un somn adânc îl aud bâiguind: „Spune-mi, măi frate, spune-mi şi mie că tu ai carte, cine şi de ce dezbină naţiunea şi ne pune să ne ucidem?... Ia mai zi-mi o dată cum e vorba aia ce mi-o spuneai înainte de alegeri: „Somnul naţiunii sau al raţiunii – nu mai ştiu – naşte monştri?...”

22 noiembrie 1990

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea