Cornel Nistea
scriitorul


 

Tableta de Joi

Publicistica literara
Articole de presa

Metoda substituţiei

          Prin anii 80, după mai multe luni de aşteptare îmi văzusem tipărită în revista Vatra o proză scurtă în care ironizam ignoranţa prin mijlocirea absurdului, punând în gura a doi copii cretini tot felul de replici idioate. Pentru a lua ochii cenzurii, introdusesem în text şi câteva dialoguri cu nuanţă antifascistă. De pildă, când unul dintre copii îl întreabă pe partenerul de discuţie, cum a ajuns bunicu-său primar, celălalt îi răspunde tot printr-o întrebare – de ce îl cheamă pe el Hitler. Ei bine, bucuria apariţiei „Pepenilor galbeni din Norvegia”, căci despre această proză e vorba, mi-a fost mult diminuată de o nedorită substituţie de termeni: se înlocuia sintagma „prăvălia evreului din colţ” cu „prăvălia armeanului din colţ”, iar cuvântul Hitler devenea Stalin. În rest, nici o abatere de la manuscris. M-am jenat să cer explicaţii revistei al cărei redactor deplasa astfel centrul de sugestie al ficţiunii într-un alt spaţiu, dar care nu modifica în esenţă datele problemei, cei doi copii tâmpiţi fiind urmarea firească a războiului, indiferent de ce fabricaţie era bomba care căzuse pe „casa comună” şi provocase naşterea prematură, în acelaşi timp şi sub acelaşi acoperiş, a celor doi monştri.

          Am continuat să rămân contrariat de întâmplarea cu pricina în aparenţă pentru un fapt minor – revista făcuse o modificare fără să-mi ceară consimţământul, or treaba asta se întâmpla frecvent şi la case mai mari, necum unui obscur autor de provincie. Abia mult mai târziu am realizat că neliniştea mea avea temeiuri mult mai adânci, o cauză serioasă pe care refuzam s-o recunosc ca fiind reală. Eram pur şi simplu impacientat că fusese vârât la mijloc tătucul Stalin, ceea ce mi-ar fi putut aduce neplăceri imprevizibile, căci tocmai se primise un ordin să se termine cu moda asta în literatură. Nu în ultimul rând îmi făcea cu degetul cineva din subconştient de ce nu-mi văd de treabă, trimiţându-mă cu gândul la milioanele de victime ale dictaturii comunist-staliniste.

          Un posibil răspuns la amintita substituţie de termeni l-am aflat cu totul întâmplător la un post de radio ce emitea din străinătate în limba română. Germanii protestau la organismele internaţionale că după aproape patru decenii de la război ei continuau să mai poarte blamul Hitler, vehicularea numelui führer-ului, aducând, prin asociere de termeni, prejudicii materiale şi morale inestimabile germanilor şi noii Germanii. Nu este mai puţin adevărat că şi sovieticii puteau pretinde lumii acelaşi lucru şi în cazul lui Stalin, care prin nu mai puţin nobilele sale fapte a provocat omenirii traume nevindecabile o mie de ani.

          Şi noi, românii, am pretins adeseori că am fi victimele unui asemenea transfer de fapte acuzabile, în cauză fiind două nume ilustre ale istoriei noastre: Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, eroi naţionali şi pitoreşti în acelaşi timp, intraţi în legendă. Numai că pe noi ne supăra orice povestioară hâtră ajunsă în occident, iar Ceauşescu făcea accese de furie la fabulaţiile despre marii săi înaintaşi, cu care năzuia să se identifice.

          Se pare că şi după grelele jertfe din decembrie, această teribilă metodă a substituţiei conducător-ţară funcţionează destul de bine. Orice atingere a aleşilor noştri deranjează atât de mult, încât e musai să vedem în opozanţi duşmanii noştri şi ai ţării. Iar toate acestea ni se întâmplă numai şi numai pentru că noi, românii, suntem un popor din cale afară de sentimental.

18 octombrie 1990

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea