Cornel Nistea
scriitorul


 

Tableta de Joi

Publicistica literara
Articole de presa

Generozitatea Iulianei

          România a constituit a cincea forţă care îşi aducea contribuţia la zdrobirea fascismului, chiar dacă trupele noastre n-au intrat în Berlin. Oh, dacă am fi ajuns şi noi acolo, să participăm alături de cei mari la festin!... N-a fost să fie aşa, şi în loc să fim părtaşi la Pace, în calitate de cobeligerant, am fost daţi în seama tătucului Stalin, să ne păstorească. Ba s-a constatat că armatele noastre pricinuiseră mari pagube U.R.S.S.-ului şi România era datoare să facă reparaţii.

          Ţara era secătuită de război, se instalase seceta, „forţele reacţionare” nu-i voiau pe ruşi. S-au găsit totuşi soluţii. Poporul s-a pus pe treabă, seceta a fost combătută mulţumită marii cantităţi de broşuri şi alte materiale de propagandă primite în dar de la aliaţii şi prietenii noştri din est; „elementele reacţionare” au fost lichidate prin metode „moderne”, „duşmanii poporului”, de la vlădică la opincă, au fost invitaţi să-şi sape un uriaş mormânt, Canalul Dunăre-Marea Neagră, lăsat mai apoi în paragină din lipsă de forţă de muncă. În felul acesta, în România s-a creat un vid de putere rezolvat prin constituirea la oraşe şi sate a organizaţiilor partidului unic, şi un vid de proprietari, rezolvat şi el prin crearea de întreprinderi de stat şi împroprietărirea unor ţărani, căci pentru ca să dai cotă de produse agricole trebuie negreşit să ai pământ, de unde a apărut mai târziu ironia: „Arde-l pe ţăran cu cota, dă-i pământ şi ia-i recolta”. În ceea ce priveşte cotele, greul avea să-l ducă chiaburimea, pătura „exploatatoare” a satelor. Că lucrurile mai apoi s-au generalizat în ceea ce s-a dovedit a fi într-adevăr „greul” asta intra în firescul epocii. Parcă-i aud şi acum pe cei bătrâni văicărindu-se: „Bolşevicii ăştia ne iau tot: laptele, brânza, lâna; ne iau oaia, purcelul, viţelul, iau ouşorul din gura copiilor!”. Da, da, până şi ouşorul şi nu mai veneau odată americanii să ne elibereze…

          Ei bine, în anii aceia de pătimire şi glorie, copil fiind, am fost martorul unui gest care m-a impresionat profund şi m-a descumpănit. În vreme ce ne întorceam cu carul aproape gol de la arie, Iuliana, o femeie foarte săracă de la noi din sat, se ducea cu desagii ticsiţi ca să-şi dea si ea cota de lână către stat de pe cele patru-cinci oi ce le avea. La observaţia tatălui meu că ea nu e impusă, Iuliana a replicat cu obidă: „Da ce? Numai voi, bogaţii, să daţi?! Dau şi eu că doară şi statul e sărac, şi el are nevoie!”

          M-am gândit adeseori la gestul şi vorbele Iulianei, care n-a dus-o nici mai bine, nici mai rău în anii construcţiei socialiste decât înainte de război. Ce puteau însemna? Naivitate, orgoliu rănit, o rază de speranţă sau simpla revoltă a sărăciei. A dispărut Iuliana printre eternele umbre, va dispare poate şi epoca fără ca eu să pot dezlega teribila ei enigmă, tot aşa cum nu pot înţelege de ce Hitler şi Stalin au năzuit să cucerească lumea.

6 septembrie 1990

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea