Cornel Nistea
scriitorul


 

Tableta de Joi

Publicistica literara
Articole de presa

Vizita editorului

          A sosit incognito la Alba Iulia Cornel Popescu, ex-redactorul-şef al Editurii Cartea Românească. A venit aici în vizită de lucru, dar a găsit timp să-şi caute cunoştinţele şi prietenii. Mi s-a părut uşor îmbătrânit, însă cu aceeaşi alură de olimpian şi seninătate mioritică. Au fost mai întâi gesturile şi cuvintele care au marcat bucuria revederii, după mulţi ani, şi-au urmat, firesc, confesiunile. Într-o oră şi jumătate am discutat multe şi de toate, de la nevoia tipăririi literaturii valoroase la primii editori milionari din România. Au urmat gândurile viitorului director al Editurii Naţionale.

          Cu ani în urmă l-am vizitat nu de puţine ori în imensul său birou de la editură, cu maldăre de manuscrise aşezate direct pe duşumea, valoare şi maculatură la un loc, pe un perete întreg, trezindu-mi nedumerirea şi îngrijorarea, mai ales că în vraful imens şi vraiştea aceea aveam şi eu rătăcit un manuscris la care ţineam ca şi la proprii mei copii. Era mai totdeauna bine dispus în ciuda problemelor nu puţine ce le avea. Într-un rând l-am găsit abătut şi îngrijorat, încât abia mi-a răspuns la salut. L-am întrebat: „Cornel Popescu, ai duşmani?”. Răspunsul a venit prompt, firesc şi ferm: „Nu. Eu sunt prieten cu toată lumea.” „Atunci ce se întâmplă?”. A privit aproape speriat în jur să se asigure dacă nu era cineva acolo (deşi ştia că nu e), şi-a făcut mâinile gheare şi le-a dus la gât, imaginând un călău sub forma unei păsări de pradă, în vreme ce pe faţă i-a apărut o grimasă de suferinţă. Tăcerii i-au urmat câteva cuvinte abia şoptite: „Asta vor să facă ei cu literatura: s-o lichideze”. Câteva clipe mai târziu mi-a spus: „Te voi tipări chiar în acest an. Nu se ştie ce mai urmează”. Peste câteva luni eram chemat la editură să fac corectura şi să încasez avansul pe prima mea carte. Cornel Popescu era mai abătut şi mai întunecat decât îl văzusem vreodată. Tocmai se retrăsese de pe piaţă o carte pe care el îşi dăduse semnătura de „Bun de tipar” şi care îi supărase pe satrapii culturii. La biroul corectură am fost întrebat dacă ştiu că mi s-au scos cincizeci de pagini din carte, inclusiv proza cu titlul volumului. Nu ştiam. L-am căutat pe Cornel (de acum ne tutuiam) să văd despre ce era vorba. Consiliul culturii îi trimisese un lung referat de respingere a cărţii, un fel de rechizitoriu inchizitorial, în care se afla şi întrebarea acuzatoare: „Cum vă permiteţi să propuneţi pentru tipărire asemenea proză duşmănoasă?”. Cornel Popescu mi-a propus să înlocuim prozele cenzurate cu altele cu oarecare conţinut patriotic, a făcut cărţii mele o copertă roşie, ca să abată atenţia fidelilor dictaturii, şi i-a dat drumul la tipar. În felul acesta în paharul şi aşa prea plin al lui Cornel Popescu se mai adăuga o picătură. Foarte curând a fost destituit din funcţia de redactor-şef şi înlăturat din Editura Cartea Românească neţinându-se seama de excelenta sa activitate editorială. Sau tocmai de aceea, căci textele atinse de Cornel Popescu primeau girul unui magician al cuvântului.

25 octombrie 1990

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea