Cornel Nistea
scriitorul


 

Caseta cu paradoxuri

Publicistica literara
Articole de presa

Aplauze, bani, transparenţă

            Arthur Schopenhauer, aristocratul gândirii filozofice moderne, care nu găsea altă fericire mai mare decât contemplarea artelor frumoase şi altă menire etică decât cea mai desăvârşită abnegaţie, renunţă vremelnic la conceptele sale pentru a ne da satisfacţie vorbind despre „înţelepciunea în viaţă”. Astfel, după ce constată, în maniera anticilor, că omul nu simte lipsa bunurilor la care nu s-a gândit niciodată să le aibă şi este deplin mulţumit fără ele, dar tot atât de adevărat e că cei care-şi pot imagina bogăţii oricât de mari sunt nefericiţi să nu le aibă, filozoful german dă dreptate omului preocupat în cel mai înalt grad de câştig, de înavuţire. El justifică iubirea de bani a omului ca fiind firească, considerând banul „asemenea unui Proteu neobosit, gata oricând să se prefacă în obiectul spre care ţintesc dorinţele schimbătoare ale oamenilor”, căci numai banii sunt cu adevărat buni, fiindcă îndestulează toate trebuinţele, chiar şi pe cele abstracte.

            Aşa ar fi interpretat, probabil, filozoful aplauzele puternice revărsate din belşug spre milionarul ce avansa o sumă importantă de bani spre interesul social şi propunea afaceri avantajoase pentru o parte din asistenţă. Cineva, din sală, vreun indisciplinat, a izbucnit: „Nu-i daţi crezare! E un cal troian adus între noi! E un impostor!...” Aplauzele însă au acoperit furtunoase vocea singulară a indisciplinatului cârcotaş, milionarul obţinând investitura de reprezentare, deoarece „azi este mai evident ca oricând că nimic nu se mai poate face fără bani”.

            Banii sunt invocaţi cu frenezie şi disperare de către cei săraci, ale căror câştiguri nicicând nu vor fi îndestulătoare şi de către potentaţi, ale căror dorinţe de înavuţire şi putere trec dincolo de o imaginară limită a câştigului peste care să nu mai fie dorit. Aşa ar explica, probabil, filozoful goana sălbatică a omului după îmbogăţire, recurgând la cele mai subtile şi diabolice metode de acaparare de capital ilicit – corupţie şi fraudă, abuzuri de toate felurile, gesturi reprobabile faţă de ceilalţi. Aceste apucături au ajuns la mare cinste în România, unde cetăţeni onorabili au convingerea că e oportun să profite de pe urma „libertăţii” la care au dreptul. Şi practica asta atât de profitabilă se întinde şi se lăţeşte de la nivelul cel mai de jos până la cel mai de sus, în celulele guvernamentale. Peste tot mirosul banilor stârneşte amabilităţi şi zâmbete, aplauze şi facilităţi la care nici nu visase omul odinioară. Căci dacă unii îşi permit să vândă marfa unei fabrici ca şi cum aceasta i s-ar cuveni, pentru că dacă e a tuturor, e şi a lui, de ce n-am intra şi noi într-o afacere ca cea cu importul de zahăr din China, ori importul de grâu din S.U.A., unde se manevrează cu dolari, pe când pe meleagurile străbune vom opera tot cu sărmanul nostru leu (de ce i-om mai fi păstrând numele?!). Dar poate că şi chestia asta face parte din „tactică şi strategie”, astfel încât oricâte subvenţii şi măriri de salarii ar obţine bravul sindicalist român, de i s-ar da banii atât de mult râvniţi cu sacul, el să constate negreşit că va ajunge la sapă de lemn. Şi pentru spectacolul în care cetăţenii sunt obligaţi să joace farsa „economiei de piaţă”, nici un guvernant nu se va face vinovat, pentru că în legea jafului acuzaţi vor fi inocenţii şi naivii, împotriva cărora vor fi asmuţiţi credulii ce aplaudă şi copărtaşii politicii unice de austeritate.

            „Nu suntem de vânzare, dom’le!”, a izbucnit din nou în sala de conferinţe vocea indisciplinatului, la auzul căreia aplauzele s-au înteţit şi mai mult, ca s-o acopere. „Nu avem nevoie de milioanele tale murdare!”... s-a auzit vag vocea singulară, în vreme ce, de la tribună, viitorul erou naţional tăia în felii mari, nestingherit de vociferări, aerul universal cu degetul mâinii stângi, propunându-ne o himeră invizibilă, dar seducătoare.

1 aprilie 1993

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea