Publicistica literara
Articole de presa
Condiţia de cobai
„Şefa” m-a invitat să-i cunosc pe cei doi francezi care ne vizitau pentru prima oară ţara, imaginându-şi probabil că eu aş putea constitui drept etalon pentru intelectualul român postdecembrist revoltat. Mi-am spus asta abia acum, după ce am acceptat să intru în contact cu diferite grupuri de străini cu care am discutat despre ce s-a întâmplat de fapt la noi şi aiurea odată cu ruinarea sistemului internaţional comunist. Am acceptat de bună voie să mă transform într-un cobai asupra căruia să-şi exercite experimentul italieni, francezi, ucraineni, germani, ruşi, americani, în schimbul unui contraserviciu minim – să-mi evoce imaginea României aşa cum este ea recepţionată în ţara lor. Neglijasem evident că cei mai mulţi erau turişti atraşi de contraste şi numai în parte sau deloc interesaţi de aspectul politic în mrejele căruia noi românii ne zbatem. Aşa se explică de ce Claude mi-a retezat-o scurt: „Asta e treaba voastră. Voi trebuie să găsiţi soluţii!”. Am insistat, iar prietena lui mi-a spus cu un zâmbet trist, pe un ton totuşi cald: „Imaginea de la vamă sau a României lui Beatrice?”
Beatrice era translatorul pe care Jean Michel o solicita mereu să facă serviciul de traducător, pentru că adeseori ea dădea relaţii neexprimate de participanţii la dialog. Francezii fuseseră ţinuţi zece ore la frontiera României, după ce traversaseră Europa Centrală fără să-i oprească nimeni. La graniţa României fuseseră stopaţi, chestionaţi, controlaţi, să le piară cheful de a mai veni altădată aici. „La graniţa dumneavoastră începe Estul”, a spus cineva dintre ei ironic.
În realitate erau surprinşi de ospitalitatea românească, fără motiv, şi nu şi-o puteau explica. Căldura lui Beatrice îi tulburase, şi când am insistat să aflu ce cred francezii despre ceea ce se întâmplă în România, mai vechea mea cunoştinţă, Jean Michel, m-a avertizat într-o românească cu accente franţuzeşti: „Gata! E treaba voastră. Normal. Nu-i aşa?!”
Aha, i-am replicat în gând, vouă francezilor puţin vă pasă de noi. Aidoma au procedat italienii şi americanii, căci părerea ruşilor şi a ucrainenilor mă interesează mai puţin.
O zi mai târziu, francezii au urcat în Apuseni şi au filmat stâncile. Îi avertizasem să se comporte delicat cu ele, pentru că „pietrele noastre au sufletul blând”. Ei au înţeles repede asta, de îndată ce au văzut casele şi oamenii, iazul morii, moara, pivele, animalele lipite de stânci. Acolo, Anna a îmbrăcat costumul de sărbătoare al babei Floarea, iar Claude a surprins pe peliculă imagini pentru a le duce la Paris. Documentarul lor va fi dat probabil pe unul din canalele televiziunii franceze, în scopul de a-i convinge pe gali să viziteze România.
I-am reîntâlnit în munţi, în România lui Ion, a Mariei şi-a tuturor ceilalţi. Uitaseră de România vameşilor, până ce aveau să se reîntâlneacă cu ea. Pietrele noastre îi adoptaseră şi, curând, i-am părăsit acolo pentru că „şefa” le câştigase încrederea. Condiţia mea de cobai încetase odată cu ploaia abundentă şi caldă ce pătrundea în solul pârjolit de secetă. Eram mai puţin decepţionat. Eram aproape mulţumit.
29 iulie 1993