Cornel Nistea
scriitorul


 

Caseta cu paradoxuri

Publicistica literara
Articole de presa

Simple coincidenţe cu absurdul

            Nu-mi puteam explica liniştea din sala de conferinţe şi-am zăbovit o vreme în faţa uşii masive din stejar, neîndrăznind să intru pentru a nu deranja audienţa. Am deschis, totuşi, cu precauţie şi-am păşit mirat în sala goală, cufundată în semiobscuritate. Mi-am zis că poate greşisem sala şi, cum organizatorii nu-mi trimiseseră vreo invitaţie scrisă, m-am pomenit într-o încurcătură pe care aş fi preferat să o fi evitat. Promisesem că voi fi prezent şi alergasem să nu întârzii, iar acum răsuflam greu obosit de efortul ce-l făcusem. Nu mi s-a întâmplat aşa ceva nici pe timpuri, când mergeam la şedinţele de partid. Eram pe punctul de a ieşi şi a alerga spre o altă sală, când privirea a descoperit la pupitru o siluetă preocupată de ceva care însă îmi ignora prezenţa. Era un bărbat ce părea să se adreseze unui public imaginar. Vreun conferenţiar îşi exersa probabil prelegerea, iar eu îl deranjam. Când ochii mi s-au obişnuit cu lumina slabă, nu mică mi-a fost mirarea să constat că domnul de la tribună era un fost coleg de facultate, de grupă şi de bancă, un poet de mare talent care, la sfârşitul primului an, a avut norocul să fie exmatriculat. Nu peste mul timp am aflat că fostul meu coleg de grupă a primit o bursă de studii în Germania, a tipărit mai multe cărţi elogiate de critică şi a făcut o frumoasă carieră universitară. Am început să regret că nu m-au dat afară şi pe mine când am protestat public că lui Boliac programa îi acorda şase ore, iar lui Blaga niciuna?! Ne-am strâns mâinile, ne-am îmbrăţişat bucuroşi să ne revedem după atâta timp. Venise în capitala de suflet a ţării să vorbească despre democraţie şi libertate. Nu m-am abţinut să-l întreb de ce se afla de unul singur în sala goală. M-a privit cu un zâmbet îngăduitor şi în acelaşi timp ironic. „Vorbeam scaunelor despre sclavie. E tonifiant să spui cuiva ce crezi cu adevărat. În momentele astea mă simt un om cu adevărat liber”. Am râs zgomotos, iar prietenul meu şi-a dus degetul la gură făcându-mi semn să tac, să nu deranjez conştiinţele care tocmai îşi savurau tainul servit de stăpânul lor. Am acceptat presupusul său joc întrebându-l dacă îşi imagina scaunele cu care vorbea nişte laşi, obedienţi, fanatici, curajoşi. „A, nu! Vorbeam pur şi simplu cu scaunele. Fac adeseori asta. Ele mă ascultă, mă înţeleg şi îmi dau dreptate. Nu, nu, nu sunt nebun. Încă nu…”

            Zâmbetul enigmatic şi ironic al prietenului meu mă descumpănea. Glumea, desigur, se amuza de întâmplare şi-am pus toată chestia asta pe seama unei pasiuni comune – teatrul absurd al lui Eugen Ionescu. Curând, oficialii mi l-au răpit şi mi l-am imaginat la tribună, în faţa auditoriului, cu o bucăţică de hârtie în mână, vreun colţ de filă din vreo carte, ziar sau revistă, aşa cum obişnuia să-şi scrie versurile pe care mai apoi le declama, într-o manieră proprie la cenaclu, stârnindu-ne admiraţia. Câteva minute înaintea deschiderii lucrărilor Seminarului internaţional, m-am întrebat de unde naiba aflase că tocmai citisem eseul lui Paul Veyne despre cele patru tipuri de sclavie şi care-mi dovedise că eu însumi sunt un sclav, deşi eram liber să particip sau să refuz a lua parte la o manifestare spirituală de o asemenea importanţă. Mă consolam cu gândul, mă amăgeam că fac parte din categoria sclavilor de încredere şi asta nu-i puţin lucru. În expunerea sa, poetul a spus: „Puterea este totdeauna un pirat. Ea vrea să aducă bunuri, vasali, cai şi bani”. Recunoscusem cuvintele lui Paul Virilio şi mă miram că poetul le folosea fără să citeze autorul, sau nu şi-l mai amintea. A făcut-o totuşi spre finele expunerii, după ce probabil şi-a aruncat privirile pe unul din faimoasele bileţele, când a vorbit scaunelor despre înclinaţia ciudată a omului de a aspira să ocupe posturi şi poziţii sociale nemeritate, că uneori se întâmplă ca un bicisnic să fie ajutat de oameni întregi la minte să deţină prea multă putere, încât oricând poate declanşa un război nimicitor. Vorbea când audienţei, când scaunelor neocupate, avea avantajul ăsta uriaş să aleagă, căci, dacă cu oamenii poţi avea surprize, scaunele nu protestează, nu se revoltă, nu organizează manifestări de stradă. Nu-ţi fac surprize, decât, poate, în cazul în care, în căptuşeala lor, siguranţa statului va fi instalat microfoane, altfel nu se explică de ce, vorbind cu scaunele, prietenul meu tăcea.

22 septembrie 1994

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea