Cornel Nistea
scriitorul


 

Caseta cu paradoxuri

Publicistica literara
Articole de presa

Zâmbetul tainic al succesului

            La parterul blocului şi-a deschis un bar „non-stop” domnul Bulă. A fost greu cu spartul peretelui, dar în cele din urmă patronul şi-a văzut visul împlinit. După reamenajări, localul va fi rebotezat „Bar Lux Sexy Club”.

            Mă împinse înăuntru reclama de pe un carton mizerabil, atârnat strâmb pe fronton în locul unei firme atractive, luminoase, căci domnul Bulă are idei originale ori împrumutate, ca cea cu pricina. Patronul citise într-o revistă a unui club al miliardarilor britanici că nu reclama îi atrage pe clienţii buni, fiindcă la o reclamă bună nu te poţi aştepta la nimic bun, marfa recomandându-se prin ea însăşi. Pe româneşte, la pomul lăudat să te duci cu sacul spart.

            Am rugat să se micşoreze volumul muzicii orientale, ca să pot asculta intenţiile bravului patron. Logic, mai întâi am aflat că domnul Bulă propune autorităţilor ca la parterul fiecărui bloc de locuinţe să se deschidă câte un asemenea local de binefacere cu băuturi delicioase, singura şansă a românului de a fi veşnic fericit. Aşa, susţine domnul Bulă, se va reuşi să ajungem şi noi românii la armonia naţională, diversificându-ne mentalităţile pe cartiere, bulevarde, străzi şi blocuri, ca să purcedem apoi de la Stambul spre Europa de Vest. Fiindcă numai servind în cârciumele naţionale câte două-trei coniace şi bere indigenă, crescând constant numărul ţigărilor fumate pe cap de locuitor se va ajunge la prosperitatea neamului. Din câştigul realizat prin vrerea poporului, domnul Bulă se obligă să sponsorizeze o echipă de fotbal, pentru a se realiza şi celălalt deziderat al naţiunii practicat de strămoşii noştri romani: pentru plebei – pâine şi circ.

            Domnul Bulă mi-a tras cu ochiul să trecem în separeu, unde curând fetele cu minijupe şi pantofi stropiţi în auriu, pe tocuri înalte, ne-au adus frigărui.

            Timorat de succesul imens al patronului Bulă, am amânat întrebarea referitoare la bancurile pe seama dumnealui, dacă acestea nu erau cumva o invenţie a securităţii, constituind o supapă de defulare şi cercetare a stării de spirit a revoluţionarului popor român. Voiam să-i smulg o declaraţie de acest fel lui Bulă, când deodată m-a întrebat dacă sunt fiu de colonel de securitate şi dacă vreau cumva să-l concurez, pentru că trebuie să ştiu proverbul cu peştele cel mare.

            Mă zăpăcisem de-a binelea, iar el mă privea cu zâmbetul lui tâmp, ironic şi superior. N-am apucat să-i pun întrebarea cine îi dă autorizaţii pentru cârciumi, dacă are rude sau relaţii la primărie, la finanţe, la sanepid, la bancă, la pompieri. Curând în mine a apărut o energie nouă, un fel de curaj nesperat şi l-am atacat direct: „Din ce partid faci parte dumneata, domnule Bulă?” Răspunsul lui a fost un hohot nesfârşit de râs. Într-un târziu, după ce şi-a şters lacrimile izvorâte din plăcere, m-a bătut cu palma pe umăr şi-a ridicat paharul. Mi-a zis cu acelaşi zâmbet tainic al succesului: „Vreţi să ştiţi părerea mea despre muzica pentru câini?”...

8 iulie 1993

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea