Cornel Nistea
scriitorul


 

Caseta cu paradoxuri

Publicistica literara
Articole de presa

Deşteaptă-te, române!

            Învăţătoarea a dat elevilor din clasa a doua temă pentru acasă să alcătuiască propoziţii cu câteva cuvinte din poezia lui Andrei Mureşanu „Un răsunet”, rebotezată în timpul Revoluţiei de la 1848 „Deşteaptă-te, române!” şi care, după Revoluţia din decembrie, a devenit Imnul de Stat al României. Între multele exemple, în care elevii, singuri sau cu ajutorul părinţilor, au sesizat sensul cuvintelor cu pricina, au fost şi unele cu totul originale, de felul: Fratele meu de la grădiniţă este un barbar şi un tiran. Tata e vânzător în ţară. Mama se spală cu fală. Verişoara mea Gloria a plecat in Turcia cu despotismul.

            Exemplele citate sunt o realitate care nu atinge în nici un fel onoarea profesională a învăţătoarei, ci, dimpotrivă, reflectă dificultăţile majore cu care se confruntă dascălii pentru a-i face pe elevi să pătrundă sensul abstract al unor termeni când şcolarii au încă puţine cunoştinţe ca să pătrundă sensul propriu al unor cuvinte, necum sensurile adânci ale unei exprimări figurative, ca cele din poezia „Deşteaptă-te, române!”.

            Aşadar, în şcoală există interes pentru cultivarea sentimentului patriotic, fapt reflectat şi în programa şcolară şi în manuale. Cu toate acestea, textul Imnului de Stat este în mare parte necunoscut, iar patriotismul stârnit de melodia neînsoţită de cuvinte, cu care îşi încep programul posturile naţionale de radio şi televiziune, nelipsită de la manifestările culturale şi sportive inter-naţiuni, nu se ridică la înălţimea fulguraţiilor cântecului devenit „mut”. Chestia asta se observă foarte adesea şi din ritmul în care fotbaliştii români mestecă gumă când se intonează Imnul naţional şi din alte tentaţii şi gesturi, cum ar fi scărpinarea în te miri ce părţi ale corpului.

            Nu e cazul să discutăm aici oportunitatea şi „Actualitatea” textului Imnului nostru naţional. Cert e că el reprezintă o sinteză pasională a destinului tragic al poporului nostru, un fierbinte îndemn la simţire românească, la unitate naţională şi demnitate umană. „Deşteaptă-te, române!” e testamentul revoluţionarilor de la 1848 adresat urmaşilor; e în acelaşi timp rugăciune şi blestem. Iar a nu-ţi cunoaşte Imnul e o grea ruşine, un blam adus naţiunii întregi. Asta cu atât mai mult cu cât acum suntem liberi s-o facem, nu ca în copilăria părinţilor sau bunicilor copiilor de azi, când acest cântec sfânt ne-a fost strict interzis. Dezinteresul pentru mesajul ce se degajă din textul Imnului de Stat devine o profundă şi nemeritată ofensă adusă elevilor şi studenţilor din anii dictaturii proletare şi comuniste, care, încumetându-se să-l cânte dintr-un fierbinte patriotism sau dintr-o nevinovată inocenţă, şi-au ratat definitiv cariera şi viitorul, ori au sfârşit în chinuri şi umilinţe cumplite în închisori. Pentru că inimile lor au ascultat de „răsunetul” răscolitor al versurilor lui Andrei Mureşanu. Tot atunci ne-au fost interzise romanele lui Rebreanu, Cântecele de vitejie ale lui George Coşbuc, poeziile lui Octavian Goga, Glossa lui Eminescu, versurile lui Blaga şi Tudor Arghezi… Ne-au poruncit să renunţăm la rugăciune şi credinţa în Dumnezeu. Cei care nu s-au supus au îndurat pătimiri grele. Iar „vânzătorii” erau colegi, vecini, chiar fraţii noştri, înşelaţi de ideologia diabolică a comunismului, cuprinşi de patimă şi pizmă, de trufie şi egoism, robiţi de „uneltiri viclene”. Pe aceştia îi „blastămă cu lacrimi de sânge” Andrei Mureşanu în versurile lui de foc, ce ne-au devenit Imn de Stat.

            Deviza „Deşteaptă-te, române!” este cu siguranţă actuală şi va rămâne actuală mereu. Dar vor mai trece încă ani până ce ne vom descătuşa inimile şi vom izgoni „vânzătorii” şi tirania ce ne ţin în lanţurile unei ruşinoase sclavii ideologice, profund amorală.

30 septembrie 1993

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea