Cornel Nistea
scriitorul


 

Caseta cu paradoxuri

Publicistica literara
Articole de presa

Fobia Securităţii

            După ce a dat la duşcă două whisky-uri, prietenul nostru (comun) ne-a privit cu ochi tulburi şi, curând, şi-a revărsat asupra-ne acuza, dispreţul şi furia oarbă. „Tu şi tu, amândoi aţi fost securişti. V-am studiat îndelung şi toate observaţiile mele îmi probează asta. Munţii Apuseni au dat cei mai buni ofiţeri de securitate”. Amicul G. A încercat să mă apere: „Eu, treacă-meargă, aş fi putut să fiu, dar n-am fost. El nici atât. Dacă ar fi fost colaboraţionist, i s-ar fi oferit o slujbă bună la oraş, nu l-ar fi ţinut aproape 20 de ani profesor la ţară; nu ar fi intrat în dizgraţia şefilor”...

            Prietenul nostru (comun) tocmai sosise de la Paris şi l-am invitat la un restaurant să ne povestească, dar, în loc să ne prezinte şederea lui în capitala spirituală a lumii, fără a fi securist, ne agresa cu vorbe grele. În cele din urmă i-am spus că e măgar şi, mai înainte de a scoate din gură asemenea perle, să se gândească, fiindcă, înfierbântat de fobia lui, prea vede, în toţi prietenii şi oamenii din jur, securişti.

            Această atitudine bizară n-a rămas unică, izolată, oarecare. Recent, o personalitate politică din Alba Iulia mi-a dezvăluit afectat că are probe certe că unul dintre parlamentarii Convenţiei Democratice din judeţ a fost ofiţer de securitate (în rezervă) şi încă de rang superior. Abia câteva zile mai târziu am regretat că nu i-am spus că şi despre domnia-sa se zice acelaşi lucru şi că ar trebui să vedem dacă nu cumva chestiile astea sunt şopârle securiste, că vehicularea unor astfel de zvonuri ţin de dezinformarea abilă a dumnealor; e păcat să ne pripim cu afirmaţiile chiar dacă generalul Pacepa ne-a comunicat din S.U.A. că unul din trei români a fost informator şi nici să luăm în seamă judecata muierească: poate îi fi fost şi tu informator, dar fără să ştii. Să avem pardon, chiar să nu ştie omul ce este, ce vrea, ce face şi ce nu face, apoi ştiut e că informatorii erau recrutaţi, evident, cu acordul părţilor.

            Alta: în ajunul sărbătorilor de iarnă, am primit vizita unui fost lucrător la securitate, care mi-a adus vin. Mi-a mărturisit că a lucrat pentru ei, dar că prin ’80 a demisionat (dacă n-o fi fost dat afară) şi care mi-a spus că a plecat de acolo fiindcă a constatat că „sunt nişte lepre”. Ne-am euforizat amândoi şi mi-am zis: Ia să-l testez puţin, dacă tot ne-am lăsat pradă vinului. I-am imputat: „De ce ai făcut-o? Nu erai muritor de foame!”. S-a uitat vinovat în podea, şi-a dus privirile pe pereţi. „Noi, în Apuseni, eram săraci, domnule! Uneori n-aveam pe masă mămăligă cu lapte... Asta nu înseamnă că le-am făcut jocul, că am ucis oameni”... Aha! Era şi el venit din Apuseni (ca şi mine), lucrase la securitate până ce şi-a făcut plinul. Zice că n-a făcut moarte de om, însă asta o spun toţi, şi ştiam că sub regimul comunist au pierit, de obicei în puşcării sau torturaţi în beciurile securităţii, aproape un milion de români. Batem recordul în Europa cu omuciderile...

            M-am gândit cu adâncă tristeţe că oamenii din Munţii Apuseni au fost cel mai adesea victime ale înapoierii, sărăciei, subnutriţiei, ignoranţei şi au constituit, în general, o masă uşor de manevrat politic. E uşor să acuzăm, dar e mult mai greu să înţelegi fiinţa umană în complexitatea ei, în diferite împrejurări. Desigur, multe lucruri ne par paradoxale. Eu nici acum nu înţeleg cum au putut da năvală moţii să se înscrie în PMR şi PCR. Numai pentru că li s-au dat cartele pentru îmbrăcăminte şi hrană? Când deseori erau umiliţi şi batjocoriţi. Ei bine, oamenii muntelui sunt şi cei care l-au urmat pe Horea, şi cei care l-au trădat şi l-au vândut, cei care au acceptat să colaboreze cu securitatea şi, poate, au ucis. Dar există în Apuseni oameni care preferă să mănânce scoarţa copacilor decât să cedeze moral, să le fie atinsă demnitatea.

20 ianuarie 1993

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea