Publicistica literara
Articole de presa
Cuvântul şi onoarea
M-am simţit vinovat, ruşinat chiar, că pusesem la îndoială răspunsul fetiţei, întrebând-o dacă spune adevărul, insistând insidios: „Spui adevărul, nu minţi?”. Mai degrabă voiam să-i văd reacţia, comportamentul într-o asemenea împrejurare, grăind din mine vocea dascălului. M-a privit inocent şi mi-a răspuns pe un ton grav, afectat, convingător: „Pe cuvântul meu de onoare!”. Nu uitase nici un cuvânt din formula magică, dar parcă tocmai asta îmi crea impresia că-mi ascunde ceva, un amănunt care ar dezonora. Îmi părea rău că fusesem nepoliticos, insistând asupra adevărului, a desprinderii lui de minciună, dar îmi amintisem că, nu cu mult timp în urmă, fusesem la ei într-o vizită şi, sunând telefonul, s-a zorit să răspundă ea, iar tatăl i-a şoptit pe un ton drăgăstos: „Bobocel, tati nu e acasă”, şi-a pus degetul la buze, transmiţându-i un pupic dulce. „Bobocel” a repetat cu exactitate vorbele lui „tati”, pe acelaşi ton de seriozitate; s-a poticnit uşor doar când de la celălalt capăt al firului vocea a întrebat dacă poate reveni, dacă nu va deranja sunând mai târziu.
Era o nimica toată povestea asta asemănătoare cu invenţia unui elev care îşi uită necontenit caietul de teme acasă, până ce în ultima vreme a început să-şi uite acasă sau în autobuz sacul cu toate cărţile şi caietele, încât la orele cu profesori mai exigenţi ajunsese să împrumute câte un caiet jerpelit şi-un creion de la colegi, ca să lase impresia că se află şi el în rând cu ceilalţi. Numai că întâmplările şi poveştile astea îi produc nelinişte unui dascăl nu numai în preajma Zilei învăţătorului, mai ales dacă nu găseşte metodele cele mai eficace de a-i convinge pe elevi de nevoia de adevăr. Şi, în vreme ce făceam acest raţionament, m-am pomenit cu gândul la replica unui băieţel apostrofat de tatăl său să nu mai mintă. Cu obrajii îmbujoraţi şi cu un tupeu ce m-a descumpănit, băieţaşul i-a replicat tatălui: „Ce, tu nu minţi? N-ai minţit niciodată?”. Şi gândul mi s-a oprit apoi la ticul verbal al tatălui fetiţei din clasa a doua, care îşi însuşise în decursul anilor un artificiu de limbaj prin care reuşea să se sustragă parţial atunci când nu-şi ţinea cuvântul dat sau nu era crezut de cei din jur că spunea adevărul. Era uimitor cum, abdicând de la o minima moralia, îşi găsise adăpost sub scutul decăderii morale promovată sistematic în epocă şi descoperise acoperire şi în cuvinte, minţind că e o nebunie ca în zilele de azi omul să mai aibă scrupule. „Nu merită. Pe onoarea mea”.
Dar asta se întâmpla fostului meu coleg de şcoală, cu care mă reîntâlnisem după mulţi ani, la un păhărel de băutură. Aşa credeam că se justifică dezinvoltura cu care îşi susţinea renunţarea la morală, ori poate era rezultatul unor neîmpliniri, al unor factori devastatori ce i-au măcinat personalitatea de-a lungul perioadei ce au făcut epocă în timpul dictaturii comuniste, când ni s-a propus – şi unii au acceptat – să renunţăm la credinţa în Dumnezeu şi în păcat. Mi-au venit în minte, ca o tristă ironie a sorţii, anii în care am învăţat la şcoală să înlocuim „cuvântul de onoare” cu „cuvântul de pionier” şi eram foarte mândri de chestia asta şi de celelalte învăţături cu desăvârşire noi şi care ne scuteau să ne destăinuim preotului la spovedanie şi să ni se dea canoane. De acolo şi până la renunţarea la „onoare” şi la folosirea tot la a doua propoziţie de către „tati” a expresiei „Pe onoare” a fost un drum lung, căci băgam de seamă că mai nou fostul meu coleg îşi dădea cuvântul fără adjectivul posesiv „mea”.
În mecanismul minciunii există un neprevăzut element diabolic, la a cărui eficienţă era inutil să meditez, dar vijelia descoperirii resorturilor ipocriziei se dezlănţuise. Şi, fără să-mi dau seama de ce, m-am pomenit cu dicţionarul pe genunchi deschis la litera „o” şi am citit de mai multe ori definiţia cuvântului „onoare”, zăbovind îndelung asupra puzderiei de sensuri.
23 iunie 1994