Cornel Nistea
scriitorul


 

Caseta cu paradoxuri

Publicistica literara
Articole de presa

Cum a eşuat democraţia la Caracal

            Recentele alegeri parţiale din unele localităţi ale ţării, în care democraţia originală românească a obosit să mai funcţioneze, aveau şi menirea să sondeze opţiunea electoratului în perspectiva alegerilor generale de la începutul anului viitor. Numai că politicienii şi analiştii nu prea au avut ce constata datorită unui absenteism fără precedent în istoria modernă a României. Căci, dacă la 20 mai 1991 românul cu burdihanul plin a zburdat la urne să-şi manifeste solidaritatea faţă de cei care s-au arătat a fi atât de generoşi cu el, mai târziu, când s-au isprăvit darurile, a cam început să întoarcă spatele favoriţilor de altădată, dovadă că soarta omului este schimbătoare.

            La aceste faimoase alegeri locale (organizate de necesitate), recordul absolut de absenteism la obţinut Caracalul, nume de oraş cu rezonanţă de metropolă grecească, nod de cale ferată în vestita Oltenie. Cele 13 procente de prezenţă la aceste alegeri au stârnit o vie emoţie în lumea politicienilor, care au interpretat cu totul diferit istoricul eveniment. Unii analişti susţin că indiferenţa caracalenilor nu e chiar atât de nevinovată precum pare, că nu-i numai deziluzie, ci şi o formă de boicotare a scrutinului ca manifestare a exprimării libere a opţiunilor acestor români, prea mult timp subjugaţi de turci şi fanarioţi, de bulgari şi sovietici, altfel nu se explică cum au renunţat la democraţia participativă. Desigur, nu există o lege a administraţiei locale, iar consiliile locale şi primăriile, în lipsa acestei legi, nu-şi justifică pe deplin existenţa, dar de aici şi până la a nu te duce la vot e mai mult decât o atitudine ce nu mai are înţeles. Dar în toată lumea civilizată, oamenii se duc la vot când ceva nu merge bine, ca să schimbe ceva în folosul lor, ori românii de la Caracal o duc chiar atât de bine că nu vor să mai schimbe nimic?

            La întrebarea aceasta retorică ar putea răspunde cetăţenii dintr-un alt nod de cale ferată din inima Transilvaniei, de la Teiuş, care s-au prezentat la urne la recentele alegeri locale în procent de 50 la sută, măcar că şi românii de aici au trăit sub asuprire străină austro-ungară mai multe secole. Asta dovedeşte că, dacă locuitorii Caracalului nu mai speră în vreo promisiune politică, ci doar în cultivarea tomatelor şi a prazului, ardelenii îşi imaginează că pot avea un cuvânt de spus în făurirea viitorului. Dar gestul de fatalism al celor din Caracal, care la alegerile de la 20 mai 1991 încălecau pe şapte cai ca să alerge la cules trandafiri, are şi o explicaţie de natură ancestrală, ce evocă o anumită conduită cu rădăcini adânci în fondul mitic al existenţei româneşti, şi acest lucru e mai mult decât o simplă atitudine. Căci, dacă cei din Caracal sunt mai orientali decât transilvănenii, aceasta nu înseamnă că ei s-au săturat de democraţie şi libertate, ori că acestea nu le-ar mai folosi la nimic, ci ei au simţit că culoarea politică locală, poate şi cea centrală, nu are puterea de a stopa Răul care se întinde în România ca o pecingine, în vreme ce guvernanţii asigură ţara, minţind cu seninătate şi neruşinare, că se instaurează stabilitatea şi la orizont au apărut, roşii, bunăstarea şi fericirea.

            Aşadar, absenteismul românesc la urne poate fi resimţit ca un gest de protest disperat, asemănător cu al fiarelor flămânde şi bolnave care îşi aşteaptă în tăcere sfârşitul.

2 februarie 1995

sus

© 2005-2021 Cornel Nistea