Cornel Nistea
scriitorul


 

Jurnal de scriitor

Publicistica literara
Articole de presa

Amnezie, la 14 septembrie

La 14 septembrie, de Înălţarea Sfintei Cruci, la Aiud se comemorează an de an, victimele politice din închisorile comuniste. Lumea se adună de dimineaţă la mausoleul ridicat pe povârnişul unde se afla altădată cimitirul fără cruci, în care erau îngropaţi, în timp de noapte, fără preot, fără rugăciune, fără o cruce la căpătâi, deţinuţii politici decedaţi.

Am trăit vreme de patru ani, între1958 – 1962, pe când eram elev la Aiud, în vecinătatea acestui cimitir. Eram trezit adeseori noaptea de zgomotul căruţelor care duceau morţii la cimitir. Era într-o ultimă etapă de exterminare a elitelor româneşti, care în  opinia ideologilor comunişti atei trebuiau să dispară. Într-un rând m-am furişat prin lanul de porumb până acolo. Începând de la baza dealului, am văzut nişte scurmături ca acelea pe care le fac porcii mistreţi în pădure. Desigur deţinuţii de drept civil aveau ordin să împrăştie movilele de pământ, pentru a nu putea fi identificate ulterior mormintele.

Ani de-a rândul am ezitat să revin acolo, să vizitez nu doar locul ci şi preajma, până în urmă cu vreo 5-6 ani, când am fost profesor examinator, la bacalaureat, la liceul din Aiud, unde am fost elev. M-am furişat din nou acolo, în locul ce-mi părea şi acum interzis. Pe-o parte din prăpastie se ridicase mausoleul. De-o parte şi de alta, unde se aflau altă dată mormintele deţinuţilor politici, tronau bălăriile...

De data aceasta am răspuns unei invitaţii speciale de a fi acolo. După slujba religioasă de pomenire şi evocarea momentelor de tristă amintire avea să aibă loc Simpozionul dedicat scriitorilor care au pătimit în cumplita puşcărie din Aiud, pe care am contemplat-o ani în şir, închisoare căreia pe vremea aceea i se spunea penitenciar, nume provenit desigur de la penitenţă, pentru că condamnaţii trebuiau să-şi facă “mea culpa”, să fie reeducaţi. Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Petre Ţuţea erau doar câţiva dintre ei. O, desigur! E centenarul naşterii lui Radu Gyr. Asta înseamnă ceva mai mult. Să-l readuci în memoria naţiunii române pe acela care a fost acuzat şi condamnat pentru motivul că ar fi fost poetul Gărzii de Fier...

“Sunt tot mai puţini supravieţuitori”, mi-a zis cineva. „În  urmă cu 7 ani când s-a sfinţit mausoleul erau mult mai mulţi. Să-i fi văzut ce reacţii au avut când şi-au revăzut după atâţia ani colegii de celulă şi de suferinţă! Cele mai auzite cuvinte au fost: “Măi, tu eşti? Mai trăieşti?!”...

Trăiau. Au supravieţuit supliciului. I-au iertat pe torţionari şi pe comuniştii care i-am trimis în puşcărie. N-am acum puterea să descriu reuniunea lor, să le prezint fizionomiile, gesturile, atitudinile, de la evlavie la blazare şi indiferenţă, le-am ascultat discursurile şi cântecele, din toate izbucnind o mare tristeţe. Până ce şi inimile legionare, altădată pline de entuziasm şi optimism, spuneau acelaşi lucru.

Nu, nu era apatie. Era altceva. O profundă deziluzie că idealurile spiritual-creştine ale naţiunii române pentru care au pătimit în  puşcăriile comuniste n-au fost receptate şi înţelese. Am stat cu câţiva dintre ei de vorbă, de la unii am primit cărţi de memorii. I-am pus cuiva întrebarea: “De ce v-au urât şi prigonit atât de mult?” Mi-a răspuns ceva de felul: “Domnule, de-a lungul civilizaţiilor, spiritele înalte, care au propus omenirii Binele, au atras asupră-şi violenţe ca cele suferite de Mântuitorul nostru Iisus Cristos. Venise vremea să sufere şi cineva din neamul românesc”.
Parcă aş fi fost cuprins de amnezie. Nu-mi mai aminteam care au fost loturile de deţinuţi de drept civil şi care erau cele ale deţinuţilor politici. Păi, îmi zic, politicii erau aduşi, de regulă, la puşcăria din Aiud, noaptea şi aveau lanţuri la mâini şi la picioare.

Nu mai sunt sigur de asta. Sunt însă absolut sigur că mă aflam în  preajma gării când din vagonul cu gratii din urma trenului, o armată de gardieni au coborât, un deţinut în civil, un om de vreo 50 de ani cu fizionomie de intelectual. Avea desigur cătuşe şi lanţuri la mâini şi la picioare. Era de acum atât de aproape de mine. Privirile ni s-au întâlnit neliniştile, arzătoare. Îmi putea fi părinte, iar eu îi puteam fi fiu. Poate asta descoperise el în vreme ce peste noi şi peste oraş se lăsa încet amurgul...

Şi de-odată în mintea mea am auzit vocea. Putea fi a lui Radu Gyr, cea lui Nechifor Crainic, a lui Vasile Voiculescu, putea fi a lui Constantin Noica ori a părintelui Nicolae Steinhardt atunci întemniţaţi. Dacă cumva greşesc, cu siguranţă trebuie să fi fost vocea unui înger. Era, cred, o binecuvântare.

22 septembrie 2005

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea