Cornel Nistea
scriitorul


 

Jurnal de scriitor

Publicistica literara
Articole de presa

Eminescu - o înaltă aspiraţie

M-am sfiit tot timpul să vorbesc sau să scriu despre Eminescu, mi-a fost greu s-o fac până ce şi în clasă în faţa elevilor, temându-mă că nu voi găsi cuvintele potrivite pentru a-i putea prezenta genialitatea atât de puţin înţeleasă, pentru că versurile lui ascund elemente de filozofie insesizabile de către cititorul neavizat, cei mai mulţi cititori ai poeziei lui Eminescu rămânând din această pricină la imaginea gestului. Apoi am trăit şi mai trăiesc un complex de vinovăţie că fac parte dintr-o generaţie căreia i s-a întâmplat o mutaţie anticulturală ce nu mai poate recepta poezia marelui poet, pe când înaintea noastră, între cele două războaie mondiale, în România intelectualitatea se forma sub lumina strălucitoare a lui Eminescu, care se transformase într-o înaltă aspiraţie. Se forma atunci o elită intelectuală cu un mare potenţial de receptare a valorilor şi de analiză critică pătrunzătoare, care viza “Schimbarea la faţă a României” în primul rând prin valorificarea fondului spiritualităţii autohtone, dar şi a celui european, iar Eminescu, şcolit la Viena şi Berlin, reprezenta o sinteză a acestui spirit, cu tot pesimismul schopenhauerian ce se degajă din poezia lui: “Nu spera când vezi mişeii / La izbândă făcând punte, / Te-ar întrece nătărăii, / De ai fi cu stea în frunte” (Glossă). Problema esenţială era aşadar una de profundă moralitate ce s-a imaginat posibilă pe fondul creştinătăţii ortodoxe a neamului şi a unei întregi mitologii a cărei coloană fără de sfârşit a fost sacrul, ritualul purificării. Desigur, de la percepţiile din tinereţe ale poetului romantic, care refăcea fie şi-n vis cuplul adamic pe care-l instala într-un paradis terestru românesc al unui codru mirific şi poezia marilor elanuri cosmice şi momente istorice prin care se refăcea o civilizaţie eroică apusă şi până la poezia marilor deziluzii, rezultat al abandonării visului frumos de dragoste, a “farmecului dureros de dulce” într-o societate în care jocurile politice transformă ţara într-un spaţiu al tragicului, e o cale lungă şi cu care pana lui Eminescu se luptă până la epuizare şi ruinarea sănătăţii sale. Războiul lui cu “Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii / Măşti cu toate de renume din comedia minciunii”, care l-au răpus fizic pe Eminescu a constituit pentru generaţiile următoare un strigăt şi o chemare imperativă la sacrificiu, pentru eradicarea mizeriei morale impunându-se măsuri (punitive) hotărâte de felul celei în care Eminescu invocă acţiunea domnitorului Vlad Ţepeş: “Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei, / Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, / Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, / Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni” (Scrisoarea III). Un an mai târziu acestui apel, Eminescu capota, dar lăsase un testament pe care tinerimea dintre cele două războaie mondiale îşi propusese să-l îndeplinească prin aceleaşi mijloace ale jertfirii. Mai toţi aceşti generoşi aveau să sfârşească sub aceeaşi lumină hristică a răstignirii, dar şi speranţa de a reînvia “luminos” “ca Pasărea Phoenix” într-o eternă regenerare provocată de determinarea morală: “Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă” (Odă).

Dacă azi trăim sentimentul că Eminescu a fost abandonat, şi aşa este, e că lumea din această ţară e atât de decăzută moral şi preocupată de material, încât îşi abandonează inconştientă spiritul în braţele mizeriei, de unde n-are cum să mai recepteze genialitatea poetului nostru naţional. Probabil va exista cândva şi o trezire, mă tem însă ca aceasta să nu se întâmple prea târziu.

19 ianuarie 2006

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea