Cornel Nistea
scriitorul


 

Jurnal de scriitor

Publicistica literara
Articole de presa

Prigonirea unei troiţe

În ţărmurele de lângă drum, între biserica veche şi casa parohială, la câţiva paşi de fântâna cu tambur, era troiţa din lemn masiv de stejar, vopsită în verde, un verde veşted probabil pentru că vopseaua se deteriorase din pricina luminii şi a intemperiilor. Copil fiind mă apropiam cu sfială de ea şi priveam înfiorându-mă ochiul a toate văzător sculptat în lemnul tare, dedesubtul lui citind ca o restrişte pilduitoare: Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face. Treceau pe drum oameni după treburi, unii se închinau şi îşi făceau cruce în dreptul ei şi a bisericii, alţii se duceau pe lângă ea cu gândurile lor nebăgând de seamă că ea există.

În preajma ei se aduna în anumite zile de peste an satul la rugăciune, acolo, în umbra ei, se sfinţea apa prin invocarea Sfântului Duh, peste drum de ea, în şoprul de lângă biserică, se aduna satul la agapa din Dumineca Tomii sau la cea din a doua zi de Rusalii şi tot acolo, în bătătura casei parohiale se pornea hora. Într-adevăr spaţiul de acolo evoca eternitatea şi nu mi-aş fi putut imagina locul fără crucea care veghea la pacea satului nostru. Spun asta pentru că a venit o vreme posomorâtă, pe care am identificat-o mai târziu ca dictatura comunistă, când un activist de partid, nu mai ştiu care, evreul, ungurul sau poate chiar românul, a pus în vedere într-o şedinţă de partid sătenilor să înlăture troiţa de acolo, s-o taie ori să facă ce-o şti cu ea, pentru că prezenţa ei nu-i compatibilă cu ideologia marxist-leninistă, care de acum, după arestarea preotului, îşi avea centru de iradiere în chiar casa parohială devenită cămin cultural şi sediu al organizaţiei PMR, ba mai grav era că troiţa ar fi fost făcută şi pusă acolo de către legionari.

Dar cine putea comite o asemenea nevrednicie. Oamenii se temeau totuşi: Măi, să salvăm troiţa până ce n-o taie vreun bicisnic! L-au răstignit pe Cristos, n-or tăia ei o cruce?!… Şi-ntr-o zi sau într-o noapte un grup de bărbaţi au luat de acolo crucea, au pus-o pe-un car, au dus-o şi au instalat-o în vârful Citerii, cel mai înalt pisc de deal din preajmă, numit mai târziu de copiii mei, care se urcau s-o viziteze, Golgota, încât de acolo crucea se vede hăt până departe şi din celelalte sate, de unde n-a încetat să transmită mesajul ei de credinţă creştinească şi de pace. Câţiva ani după prăbuşirea comunismului, arhiepiscopia ne-a trimis în sat un preot tânăr. El împreună cu sătenii au reparat casa parohială profanată de ideologia comunistă atee şi de destrăbălările de la petreceri şi au resfinţit-o, au făcut o troiţă nouă şi au pus-o în locul celei vechi, pe care o înconjoară în fiecare primăvară cu straturi de flori. Oamenii au curăţat şi fântâna, pe care nişte nătărăi o orbiseră aruncând în ea tot felul de lucruri netrebuitoare şi au făcut-o din nou funcţională. Aşa spaţiul de acolo şi-a recăpătat sacralitatea. Trec uneori, revenind la casa părintească, pe acolo şi mă-nchin în dreptul troiţei, măcar că ea nu e atât de masivă şi de impunătoare ca cea veche mutată în vârful Citerii, iar tâmplarul n-a mai sculptat în lemnul ei ochiul a toate văzător…

5 ianuarie 2006

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea