Cornel Nistea
scriitorul


 

Jurnal de scriitor

Publicistica literara
Articole de presa

De la mulţi ani la mulţumesc

            Puţină lume ştie că la originea lui cuvântul mulţam cu varianta lui mai nouă mulţumesc a fost cândva o urare cu rol magic ca atâtea altele şi care încă mai păstrează ceva din semnificaţia iniţială. Nu este deloc greu să descoperim compusele cuvântului mulţ(i) ani, de unde s-a produs transformarea fonetică din final. E suficient să ne întoarcem în istorie două-trei sute de ani să descoperim că cea mai frecventă urare făcută autorităţii feudale era: Să ne trăiţi întru mulţi ani, Măria Ta, urare atât de justificată în împrejurările vremii, când viaţa domnitorului era mereu ameninţată de războaie şi nelipsitele intrigi de la curte. Urări de felul acesta au fost făcute cu diferite prilejuri boierilor şi gospodarilor, aşa cum rezultă din colindele laice şi urările de Anul nou.

            Mi-aduc aminte cu cât entuziasm ne-a vorbit despre acest mulţam profesorul nostru de folclor Dumitru Pop într-una din gustatele sale digresiuni la un curs din cadrul universităţii clujene. Tocmai se ivise prilejul să ne spună ce diferenţă uriaşă de sens există între mulţamul românesc, rezultat al urării „mulţi ani” şi mersi-ul francez, mult mai pragmatic şi inferior, care iniţial avea sensul de milă, îndurare şi recompensă. Aşadar ce frumuseţe morală a românului care dacă îi dai un pahar cu apă îţi spune să trăieşti mulţi ani şi cât de lipsit de moralitate este răspunsul francezului care îţi promite că te va răsplăti (cu bani) în urma serviciului tău. Desigur, de aici rezultă o supremaţie absolută a spiritualităţii folclorice româneşti faţă de cea franceză afectată de mercantilism, dar şi lipsită de imaginaţie, ne spunea excelentul nostru profesor, pe care n-am încetat să-l stimez şi să-l preţuiesc. Şi ne dă un alt exemplu de inferioritate franţuzească, faptul că francezii se folosesc pentru a exprima unele numere de degetele de la mâini şi de la picioare, constatând că de toate sunt vingt, adică 20 de degete, ca la 80 să-i spună quatre-vingts, adică de 4 ori douăzeci, iar la 90 îi spun quatre-vingts-dix. Profesorul s-a entuziasmat şi mai mult şi a spus ceva de felul: “Noi românii i-am învăţat pe europeni să facă brânza. Ar trebui să ne fie recunoscători.” Am jubilat toţi de-mpreună cu profesorul nostru care reuşise să ne stârnească mândria de a fi români.

            A trecut timpul, s-au schimbat şi vremurile, încât am putut vizita occidentul, pe care noi românii l-am învăţat să facă brânza. Faptul ăsta mi-a revenit în minte în mod obsedant iar în călătoriile mele în apus n-am încetat a încerca să aflu dacă germanii, francezii, austriecii sau olandezii cunosc cuvântul brânză, aşa cum cunoaştem noi ce-i ăla un creion, un tren, un avion, un motor, cuvinte pe care le-am împrumutat odată cu obiectele de la aceşti occidentali inferiori. Nici vorbă de cuvântul brânză acolo! Occidentalii nu cunosc doar cuvântul acesta dacic, dar nici latinescul caseum, şi-atunci am început să mă îndoiesc de afirmaţiile profesorului meu, mai ales când am aflat că francezii şi olandezii excelează în prepararea sorturilor de brânză. Şi-atunci mi-am zis cum rămâne cu superioritatea mioritică a spiritualităţii noastre în comparaţie cu cea occidentală. Mărturisesc că problema asta e una dintre marile mele dileme şi acum.

            Şi totuşi paradoxul s-a petrecut în ultima mea vizită la Paris, când soţia mea m-a trimis să cumpăr brânză la un magazin apropiat de pe Rue des Ecoles. Nu, nu m-am înşelat. După ce am plătit brânza, vânzătoarea mi-a spus într-o românească arhaică: „Mulţămesc”, la care eu am zis grăbit: Merci beaucoup, iar ea degajată, ca şi când m-ar fi cunoscut de când lumea: Avec plaisir. Au revoir, cu un oir lung şi amabil.

            Şi-n timp ce mâncam brânza, nevastă-mea îmi spune: Dom’le, au brânză bună francezii ăştia, dar parcă brânza noastră e şi mai bună, mai ales dacă o mănânci cu mămăligă…

            Asta era. Îmi lipsea nuanţa.

29 decembrie 2005

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea