Cornel Nistea
scriitorul


 

Jurnal de scriitor

Publicistica literara
Articole de presa

Invidie şi admiraţie

Cred că în primul rând am fost cuprins de invidie, de o gelozie aparent inexplicabilă. Vedeam pentru prima dată după mulţi ani, la Paris, oameni citind în autobuz, în metrou, în parcuri, pe cheiurile Senei, nu doar stând comod în scaune, ci şi în picioare, ţinând cartea în mâna petrecută pe după bară, în cealaltă având o servietă sau o sacoşă. Oameni adânciţi în lectura cărţilor, ignorând prezenţa celor din jur, preocupaţi de lumea ficţională creată de un scriitor, poate şi de dorinţa de a pierde timpul, de a-l recâştiga pe parcursul unei ore de mers, de a se cultiva, de a-şi regenera celulele îmbătrânite. Veţi spune, desigur, suntem în capitala culturală a lumii, ce veniţi să ne daţi asemenea exemple. Cunosc francezi ignoranţi, care n-au auzit în viaţa lor de un Balzac, de un Flaubert sau un Proust. Şi credeţi că mă puteţi consola cu asta? Eu, care am fost profesor de literatură atâţia ani şi-i obligam pe elevi să citească operele unor scriitori universali, am primit replici mai dure. N-o să vi-l citez acum pe marele filosof danez Kirkegaard, care vorbea în urmă cu aproape un secol de nevoia omului de a-şi învinge lenea de a citi, ci voi aminti starea de revoltă a unui amic, patron prosper, care i-a interzis fiului său să citească pe motiv că lectura nu i-ar aduce nici un câştig, şi-i dădea exemplu pe nişte italieni putrezi de bogaţi, măcar că “n-au atâta şcoală”. Cine doreşte oare o asemenea lume şi ignoranţă o creează şi o întreţine. Eu deocamdată mă aflu de partea lui Kirkegaard.

Dar am văzut în spaţiile culturale din Franţa, din Austria, Germania sau Israel oameni “putrezi de bogaţi”, tineri sau vârstnici duşi în scaunul cu rotile să viziteze oraşe celebre prin monumentalitate, dornici să trăiască acolo emoţiile pe care nu le poate conferi omului decât arta izvorâtă din harul divin al creaţiei. E vorba desigur despre un altfel de concept despre turism decât acela al locurilor pline de frumuseţea naturii pe care le tot invocă patrioţii români. Asta am înţeles vizitând Luvru sau muzeul Rodin, Atelierul lui Brâncuşi din inima Parisului ori celebra galerie de artă modernă a lui Salvador Dali din vecinătatea catedralei Sacre Coeur din Montmatre, într-o Franţă în care numărul de turişti îi întrece cu mult populaţia. Dar sentimentul pe care ţi-l dă o plimbare pe Rue des Ecoles pe care se află celebrele centre academice College de France şi Sorbona şi pe care dai la tot pasul de librării specializate în vânzarea unui anumit gen de carte, ca în tot cartierul latin şi în tot Parisul, de anticariate şi biblioteci sau de tarabele book-iniştilor de pe cheiurile Senei, ce expun spre vânzare kilometri de cărţi de toate felurile, de la Iliada lui Homer şi Comedia umană a lui Balzac la Camus şi operele lui Lenin sau Fidel Castro.

Scriu lucrurile acestea cu oarecare nostalgie şi suferinţă nu că în ţara noastră s-ar fi instaurat deplin ignoranţa, că dacă intru într-o librărie, nu-mi pot permite să cumpăr o carte, ci pentru că sunt obligat să constat că în România s-au prăbuşit energiile culturale, le-am sufocat mercantilismul, iar guvernele, toate câte s-au perindat după ’89 încoace, n-au făcut decât să simuleze că ne va reda dreptul la spiritualitate.

Vorbeam de carte, nu de concerte şi de spectacole de teatru, de expoziţii de artă. Dar nu pot să spun ceva de surpriza descoperirii pe Rue des Ecoles a unui şir de oameni care stau la rând la ora 22 să cumpere un bilet de film, cum stăteam noi altădată la coadă la pâine sau la carne. Rulează la Paris filmele şi noaptea...

15 septembrie 2005

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea