Cornel Nistea
scriitorul


 

Jurnal de scriitor

Publicistica literara
Articole de presa

Ceasul din bibliotecă

3 august. Prima dimineaţă la Paris. Deşi ne-am culcat târziu, mă trezesc devreme. În România trebuie să fie ora 7, aici la Paris e abia 6. Maria se trezeşte şi ea. Mă roagă să deschid fereastra. De afară, printre tufele bogate de muşcate şi begonii, mă izbeşte răcoarea dimineţii. Cartierul latin, cu clădirile lui monumentale, e aproape pustiu. E august desigur şi parizienii sunt plecaţi în vacanţă. Cercetez camera polivalentă a părintelui Constantin, unde îşi are biroul şi dormitorul, lăsată acum în grija noastră, el fiind plecat în ţară. Gata, m-am hotărât: fac un duş, mă bărbieresc şi până ce Maria pregăteşte micul dejun şi face cafeaua îmi voi petrece timpul în bibliotecă, aflată pe acelaşi palier. E biblioteca Bisericii Sf. Mihail şi Gavriil a românilor din Paris, o veche construcţie gotică de la sfârsitul secolului al 14-lea, cumpărată de câteva vestite familii boiereşti, între care cele ale Văcăreştilor şi ale domnitorului Cuza, exilat şi el, dar şi prin contribuţia regelui Carol I, care i-a luat locul într-o domnie ce avea să fie mult mai lungă decât a predecesorului său. Sunt surprins de înălţimea încăperii, de mobilierul de epocă din lemn masiv, care contrastează cu aparatura electronică pusă la dispoziţia celor care o vizitează, în principal a elevilor, studenţilor şi doctoranzilor cu posibilităţi materiale modeste. Ciudat, am aceeaşi senzaţie copleşitoare a primei mele întâlniri intime cu cărţile din primul an de studenţie, poate şi pentru că mă aflu la nici o sută de paşi de Collège de France şi celebra universitate Sorbona.

Îmi plimb privirile peste rafturile cu cărţi, speriat parcă de grosimea tomurilor, cele mai multe în limba franceză, întrebându-mă unde vor fi fiind operele marilor clasici români. Curând pe unele dintre ele le descopăr pe rafturile din apropierea intrării, pe stânga. Aici, puse unele peste altele, sunt alte câteva zeci de cărţi noi, donaţii ale unor scriitori, critici, istorici, memorialişti contemporani, care şi-au trimis aici cărţile cu dedicaţie, ca şi cum biblioteca aceasta le-ar asigura nemurirea. Cele mai multe dintre ele tratează drama poporului român din timpul dictaturii comuniste, adăpost cum nu se poate mai potrivit, doar lăcaşul de cult religios din 9 rue Jean de Beauvais se mai numeşte şi Biserica Exilului Românesc.

Abia după ce răsfoiesc primele cărţi, îmi arunc privirile pe pereţii bibliotecii. Între cele câteva icoane vechi descopăr o fotografie de grup a celor trei magnifici români la Paris: Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi Emil Cioran. Pe celălalt perete, dinspre răsărit, e portretul marelui sculptor român Constantin Brâncuşi, cel care venea duminică de duminică la biserică, unde cânta în strană, ba, la nevoie, mai făcea şi pe paracliserul. Pe peretele din dreapta un ceas cu pendulă s-a oprit, cine ştie când, la ora 6 şi 27 de minute. Încep să-mi fac notiţe, să scriu impresii, să evoc trecerea implacabilă a timpului în succesiunea generaţiilor. Deodată, din bucătărie, răzbate până aici aroma cafelei. Aud vocea Mariei care mă cheamă la micul dejun. În aşteptarea băieţilor, care întârzie să apară (şi ei s-au culcat târziu) gândul îmi zboară la imaginea cărţilor care consemnează necesitatea libertăţii fiinţei. Dar oare nu mă aflu la doi paşi de Sena unde Robespierii au închipuit o lume nouă impusă prin argumentul ghilotinei? Întorc scârbit capul dinspre oprobiu şi văd arzând pe unul din pereţii bucătăriei mucul candelei sub icoana Maicii Domnului. Pe toţi pereţii, tot felul de însemne naţionale evocând mai degrabă înstrăinarea decât patriotismul. Alături de cele câteva litografii înfăţişând picturi ale unui Grigorescu sau Tonitza, văd broderii, vase de lut cu motive geometrice, florale sau zoomorfe. Dintr-o asemenea farfurie îşi strigă cântecul un cocoş peste sat, mai încolo e o fântână cu cumpănă în miniatură pe care meşterul a arborat un steguleţ tricolor. Apoi, ceva mai jos, sub iconiţă, cineva a atârnat o potcoavă de cal evocând Norocul. E poate o joacă, dar mie îmi sugerează convieţuirea într-o existenţă complexă a elementelor de credinţă creştină cu cele păgâne de-a lungul secolelor. Îmi zic: Aşa s-a născut mitul. A plecat cineva în căutarea cuiva care mergea călare, a găsit o potcoavă desprinsă de pe copita calului şi dacă mai avea şi un semn distinctiv, putea fi o speranţă în aflarea Norocului.

Vin băieţii, sunt încă somnoroşi după discuţiile ce s-au prelungit până târziu în noapte. Unul dintre ei spune rugăciunea, celălalt binecuvântează bucatele şi băutura, apoi ne aşezăm, în patru, la masă, cum o făceam altădată acasă...

8 septembrie 2005

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea