Cornel Nistea
scriitorul


 

Jurnal de scriitor

Publicistica literara
Articole de presa

Atitudine creştinească

Măcar că arhiereul apreciase că în ţara noastră nu va lua naştere prea curând un partid creştin-democrat autentic, am luat hotărârea să activez în partidul istoric al moşilor şi părinţilor noştri cu tradiţie real creştină, numai că dictatura comunistă, care îl denigrase şi-l scosese în afara legii, a avut efecte dezastruoase de lungă durată. Era timpul să ne întoarcem la matcă şi-am luat decizia de care aminteam, asta în pofida aprecierii arhiereului şi a faptului că unii amici încercau să mă convingă că partidul ajuns la putere s-a umplut de lichele şi profitori, că în aceste condiţii nu va obţine pragul electoral de a intra în parlament.

M-am dus acolo şi-am fost destul de bine primit de conducerea filialei, mai puţin de către unii care nu vedeau cu ochi buni intrarea în partidul lor a unui intelectual care pe deasupra mai e şi scriitor şi care negreşit va face parte din structurile de conducere, ba nepătat cum e n-ar fi exclus să facă parte din comisia pentru moralitate, dacă nu cumva îi va fi preşedinte.

Şedinţa de lucru trebuia să înceapă, iar doctorul chirurg, ex-deputatul, a spus: “Să zicem un Tatăl nostru”. Desigur, articolul nehotărât “un” mă deranja, dar nu era rău că şedinţa începea cu o rugăciune. Cum în seara aceea preotul care avea rând la rugăciune lipsea, m-am oferit eu să spun rugăciunea. Nu mai spusesem o rugăciune în faţa unei asistenţe atât de numeroase şi la început am fost copleşit de emoţie. În cele din urmă, totul s-a sfârşit cu bine. La următoarea şedinţă a spus rugăciunea un pastor, în conformitate cu regula rotaţie. Asta era ideea vicepreşedintelui care aspira la putere, pentru a demonstra unitatea de credinţă şi de interese. Dar pe când lăudam generoasa iniţiativă, preotul de al cărui rit creştin aparţin, mi-a zis pe un ton plin de reproş: “Nu cred că face bine Domnul vice. Noi ortodocşii reprezentăm adevărata credinţă. S-ar fi cuvenit să spun eu rugăciunea, nu papistaşul, or vreţi să ascultaţi în continuare rugăciunile unor eretici?” Nu-mi făcea plăcere atitudinea aceasta şi-am zis în gând pentru a nu-l afronta pe părinte: “Dar când ne rugăm pentru unirea tuturor? Unirea nu e şi în rugăciunea?” Am preferat să nu comentez, dar de atunci m-am temut pentru unitatea partidului în care tocmai intrasem. Întâmplarea a făcut să-mi aduc aminte cu câtă reticenţă au primit elevii mei de la seminarul teologic faptul că în timpul vizitei mele în Normandia la Rouen am aprins o lumânare şi m-am rugat în biserica nouă ridicată în memoria Ioanei D’Arc, tocmai pe locul supliciului. Cum, păreau să spună învăţăceii mei, aţi intrat şi v-aţi rugat într-o biserică neortodoxă? Mai lipsea să vă şi împărtăşiţi. Am făcut greşeala să intru cu ei în discuţii dogmatice susţinând puterea rugăciunii tuturor oamenilor care cred cu adevărat în Dumnezeu, măcar că eram convins că mă vor pârî ierarhului, conform regulei fidelităţii, cum o mai făcuseră şi atunci când am susţinut primatul demnităţii umane în faţa demnităţii naţionale, pentru că la judecata de apoi Dumnezeu nu ne întreabă de ce naţionalitate suntem, ci cât rău sau cât bine am făcut. Făcusem însă o greşeală şi mai mare. Le-am spus elevilor mei: Cum pretindeţi că vă iubiţi aproapele de vreme ce învăţaţi să-l huliţi pe papă?... Apoi s-a întâmplat să se considere că nu mai sunt de folos acolo. Orele de literatură au fost repartizate unui fost activist comunist.
Cu unii dintre foştii mei elevi o vreme m-am îmbrăţişat, cu cei din partidul intrat în dizgraţia poporului nostru “binecredincios” abia dacă m-am mai salutat. Avea dreptate ierarhul!...

11 august 2005

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea