Publicistica literara
Articole de presa
O cercetare sociologică
Prin anii 70, după ce am obţinut “calitatea” (asta însemna în limbajul de atunci să fii membru de partid), am lucrat câţiva ani la Comitetul de Cultură şi Artă, devenit nu după multă vreme Comitetul de cultură şi Educaţie Socialistă. Metamorfoza nu era una oarecare, ci una de substanţă, de acum aducându-se laudă harnicei noastre clase muncitoare şi slavă conducătorului iubit. Asta făceam tot timpul, să explicăm noua viziune a “eticii şi echităţii socialiste”. Lucrând totuşi în sistemul culturii, fie ea cultură de masă, îmi permiteam uneori, în vreme ce colegii jucau filcău la subsol, să mai răsfoiesc câte o carte, până ce m-a depistat şeful, care m-a supus blamului întregului comitet, interzicându-se cu desăvârşire o asemenea activitate.
Pe atunci erau la modă cercetările sociologice şi, ca să scap de ochii şefului, am propus şi condus o asemenea cercetare într-o mare comună la 20 de kilometri de Alba Iulia, având desigur şi avizul secţiei de propagandă a judeţului. A fost un an şi jumătate de muncă intensă, adesea sacrificându-mi sâmbetele şi duminicile, atunci putând intra mai uşor în dialog cu oamenii satului, cu riscul de a-mi neglija familia. Rezultatele cercetării mele aveam să le prezint într-un cadru festiv, când organele locale de partid şi de stat au organizat o mare serbare sub genericul: “Cu cine se mândreşte satul”. Între cele câteva zeci de întrebări din chestionarul meu era şi aceasta: “Dacă aveţi o problemă deosebită, cu cine vă consultaţi?” Răspunsurile au fost: vreo 45 la sută cu familia, vreo 30 la sută cu prietenii, vreo 15 la sută cu alte persoane, 4-5 la sută cu preotul şi tot cam atâta cu secretarul de partid. Mi-am zis atunci, imediat după centralizarea datelor: Ia te uită, după 25 de ani de educaţie socialistă mai sunt oameni care cred în învierea lui Hristos şi în mântuire. Apoi: Tovarăşul secretar de partid o să fie tras la răspundere pentru slaba lui activitate în ce priveşte educaţia socialistă.
În vreme ce eu mă pregăteam să prezint rezultatele cercetării, în sala căminului cultural se întâmpla un dezastru. Unul dintre vorbitori spunea lucruri inadmisibile. Un bătrânel, cu care trebuia să se mândrească satul, nereuşind să citească în obscuritatea sălii de pe fiţuica ce i-o scrisese secretarul de partid, o luase razna: “Dragii mei şi dragii mei, e bine acuma, dar, ai Doamne, ce bine era când aveam eu pământul meu, carul meu, boii mei şi nevasta mea făcea pentru familie pâine albă, mare şi boafă”...
Şi cum bătrânelul tot nu reuşea să citească ce-i scrisese pe bilet secretarul de partid, relua ideea despre viaţa lui din anii tinereţii de dinaintea colectivizării. Şeful secţiei de propagandă şi directorul meu au sărit ca arşi de pe locurile de onoare şi-au venit în sala de analiză şi protocol disperaţi: “Tovarăşe, n-ai verificat discursurile. Aţi lăsat să vorbească un legionar! Toţi vom fi daţi afară!...”
A doua zi, luni, am fost somat să-mi dau demisia din funcţia ce o deţineam şi să trec la catedră, unde puteam citi în linişte cărţile lui Patrick White şi Saul Bellow. Cât despre hulita cercetare, am aflat ceva mai târziu, că mai mulţi tovarăşi activişti de partid şi-au luat pe baza ei diplome sau şi-au făcut doctorate. N-au avut decât să schimbe procentajele rezultatelor cercetării.
4 august 2005