Cornel Nistea
scriitorul


 

Jurnal de scriitor

Publicistica literara
Articole de presa

Canon

            În anul 1968, când a apărut prima ediţie a Bibliei din epoca glorioasă a comunismului biruitor, eram profesor la ţară. Gazda mea se înscrisese la biserică pentru a cumpăra o Biblie şi, cum nu ştia să citească, mi-a vândut-o mie. Dacă nu mă înşel, costa 101 lei.

            Cu toată sărăcia mea din facultate, cumpărasem destu de multe cărţi, totdeauna ale unor autori celebri, dar nimic din ce procurasem nu putea egala bucuria de a avea în biblioteca mea această frumoasă ediţie a Bibliei. Ţin minte cu câtă încântare am răsfoit Cartea, minunându-mă de foaie subţire velină şi litera frumoasă. Aveam în mintea mea două modele de preţuire a cărţilor sfinte, pe acela al bunicului Teodor şi al scriitorului rus Dostoievski, a cărui operă este impregnată în întregul ei de mesajul creştin şi psihologia poporului rus. Numai că, exista pe vremea tinereţilor mele un “numai că”, pentru a citi Biblia, credeam eu pe atunci, e nevoie de o atmosferă propice, în primul rând de linişte sufletească. Şi cum eu eram convins că amândouă îmi lipsesc, am împrumutat Cartea pentru o vreme poetului Nicolae Drăgan către care mă lăudasem că sunt posesorul unei cărţi până de curând interzise. Au trecut câteva luni fără să mi-o înapoieze. Îl suspectam, deloc creştineşte, că n-o să-mi mai restituie Biblia vreodată. Cândva s-a lăudat că a cumpărat revista Secolul 20, un număr excepţional, pe care eu îl pierdusem. “Vin la tine să-l văd”. Biblia era acolo, nu mă interesa dacă amicul meu o citise sau nu. Am luat-o acasă, ca pe un lucru de mare preţ, ba şi concluzionam: Cărţile sfinte nu se împrumută.

            Într-adevăr Cartea aceasta a fost de nepreţuit. Istoria ei este prea lungă s-o spun aici. Citind mereu din ea, într-o zi am aflat că Dumnezeu mă iubeşte. Mărturisindu-i întâmplarea părintelui Rafael Noica, dânsul m-a asigurat că revelaţia aceasta îi e dată omului o singură dată. Povestea aceasta minunată mi s-a întâmplat după ce n-am mai deschis Biblia la întâmplare, cum o făceam altădată, când de fiecare dată descopeream în Evanghelie cât de păcătos sunt. Acum în fiecare duminică înainte de a merge la liturghie împreună cu soţia mea citim evanghelia din ziua aceea din Biblia cumpărată pe când eram profesor la ţară.

            A fost şi-o întâmplare mai puţin fericită. După ce am fost dat afară din serviciul de la comitetul de cultură pe motive de ideologie şi-am fost nevoit să revin profesor în satul ce-mi dăruise Biblia, călătorea în autobuz alături de mine un activist de partid cu care cu ani în urmă fusesem nevoit să fac materiale de propagandă comunistă inspirate din genialele cuvântări. Nu ştiu cum a venit vorba despre Biblie. Nu sunt sigur dacă nu-i voi fi spus povestea cu Nicolae Drăgan. M-a privit ofensat: “Păi, tovarăşe, dacă ai Biblia înseamnă că o şi citeşti !” “Şi ce treabă ai tu că eu citesc Biblia ?” “Cum ce treabă am ? Dumneata eşti profesor, faci educaţie elevilor. Dacă citeşti Biblia, vei fi influenţat de ea !” Mă înfuriase: “Şi tu n-o citeşti?” “Nu !” “Atunci cum o combaţi ?…” N-a mai avut replică. Mă aşteptam de acum la o sancţiune aspră pe linie de partid care n-a mai venit. Nenorocitul de el a murit peste vreo două săptămâni într-un cumplit accident de automobil pe Feleac în vreme ce se ducea la Cluj la un curs să se perfecţioneze în ateism.

            M-am gândit mai apoi: Ce bine mi-ar fi prins în tinereţe un canon, ca cel pe care-l dă părintele Ioan de la Recea bietelor femei de la ţară care se duc la dânsul să se spovedească: “Să citeşti în fiecare seară câte două versete din Noul Testament.” Şi cu câtă căldură spune părintele Ioan îndemnul ăsta. Două versete, după care vei dori să citeşti şi altele, apoi tot capitolul. Ce canon minunat. Mă voi putea ţine oare de el între spovedanie şi împărtăşanie ?…

29 septembrie 2005

sus

© 2005-2012 Cornel Nistea